Calea către Hristos - cap. 1, Iubirea lui Dumnezeu faţă de om

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:

„Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine,
şi Tu le dai hrana la vreme.
Îţi deschizi mâna,
şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă”.
Psalmii 145, 15.16.

Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu: legea iubirii: aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3, 17). Spinii şi pălămida: dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă: au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.

„Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu: toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea” (Exod 33, 18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul»”. (Exod 34, 6.7). „El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea”. (Iona 4, 2; Mica 7, 18).

Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuinduşi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.

Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11, 27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne, arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»?” (Ioan 14, 89).

Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii «să dau drumul celor apăsaţi»” (Luca 4, 18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.

Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.

Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3, 16). Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit „om al durerii”, pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. „Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53, 5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu: acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.

Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3, 16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.

Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre.

Domnul Isus spunea: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10, 17). Sau cu alte cuvinte: „Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos”.

Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu”. El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos „nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (Evrei 2, 11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.

Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3, 1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care: prin legătura cu Domnul Hristos: pot în adevăr să devină vrednici de numele de „fii ai lui Dumnezeu”.

O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.