Calea către Hristos - cap. 12, Ce să facem cu îndoiala

Fiinţa noastră poate fi mai aproape de cer pe aripile imnurilor de laudă. În curţile cereşti, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă, şi atunci când îi aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oştilor cereşti. „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu” (Psalmii 50, 23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie şi adâncă închinare, cu „mulţumiri şi cântări de laudă” (Isaia 51, 3).

Mulţi, îndeosebi aceia care sunt la începutul vieţii de creştin, sunt adesea tulburaţi de unele îndoieli. În Sfânta Scriptură se află multe lucruri pe care ei nu le pot explica sau chiar înţelege, iar Satana se serveşte de aceste lucruri ca să zdruncine credinţa lor în Scriptură ca descoperire a lui Dumnezeu. Ei se întreabă: „Cum pot cunoaşte eu care este calea cea dreaptă? Dacă în adevăr Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, cum pot să mă eliberez de aceste îndoieli şi nedumeriri?”

Dumnezeu niciodată nu ne cere să credem fără să ne dea suficiente dovezi pe care să întemeiem credinţa noastră. Existenţa Sa, caracterul Său, adevărul Cuvântului Său: toate acestea sunt întemeiate pe dovezi care apelează la raţiunea noastră, iar dovezile acestea sunt din abundenţă. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a exclus posibilitatea îndoielii. Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi şi nu pe demonstraţii. Aceia care voiesc să se îndoiască vor avea prilej, în timp ce aceia care în mod sincer doresc să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa.

Este imposibil pentru o minte mărginită să înţeleagă deplin caracterul lucrărilor Celui Infinit. Pentru inteligenţa cea mai ascuţită, pentru mintea cea mai cultivată, Cel Prea înalt trebuie să rămână totdeauna învăluit în ceva tainic. „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă; ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor; ce poţi şti?” (Iov 11, 7.8).

Apostolul Pavel exclamă uimit: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui” (Romani 11, 33). Dar, deşi „norii şi negura îi înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie” (Psalmii 97, 2). Modul în care El Se comportă cu noi, cum şi motivele care-L determină la aceasta pot fi înţelese atât cât este necesar ca să putem discerne mila şi iubirea Sa nemărginite, unite cu puterea Lui nespus de mare. Din planurile Lui noi putem înţelege atât cât este spre binele nostru să ştim; dar dincolo de aceasta, noi trebuie să ne încredem totuşi în braţul Celui Atotputernic şi în inima Lui care este plină de iubire.

Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea caracterului divinului său Autor, cuprinde taine care niciodată nu vor putea fi pe deplin înţelese de fiinţele mărginite. Intrarea păcatului în lume, întruparea Domnului Hristos, naşterea din nou, învierea şi multe alte subiecte prezentate în Sfânta Scriptură sunt taine prea adânci ca să poată fi explicate de mintea omului sau să poată fi înţelese pe deplin. Dar nu avem nici un motiv ca să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu numai pentru faptul că nu putem înţelege tainele providenţei Sale. În lumea naturală suntem în permanenţă înconjuraţi de taine, pe care nu le putem aprofunda. Cele mai simple forme de viaţă prezintă probleme pe care chiar şi cel mai înţelept gânditor este neputincios să le explice. Pretutindeni întâlnim minuni care trec peste puterea priceperii noastre. Ne mai mirăm atunci aflând că în lumea spirituală sunt taine pe care de asemenea nu le putem cuprinde? Dificultatea stă numai în slăbiciunea şi îngustimea minţii omeneşti. Dumnezeu ne-a dat în Sfintele Scripturi suficiente dovezi despre caracterul lor divin şi nu trebuie să punem la îndoială Cuvântul Său pentru motivul că nu putem înţelege toate tainele providenţei Sale.

Apostolul Petru spune că în Sfintele Scripturi „sunt lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc spre pierzarea lor” (2 Petru 3, 16). Părţile mai dificile, mai grele ale Sfintelor Scripturi au fost folosite de sceptici ca un argument împotriva Bibliei; dar tocmai aceste părţi constituie o puternică dovadă despre inspiraţia divină a Bibliei. Dacă Sfânta Scriptură nu ne-ar spune nimic despre Dumnezeu, ci numai lucruri pe care să le putem înţelege cu uşurinţă, dacă măreţia şi maiestatea Sa ar putea fi uşor înţelese de minţile noastre mărginite, atunci Biblia n-ar mai purta dovada de netăgăduit a autorităţii ei divine. Chiar măreţia şi tainele subiectelor prezentate în Biblie trebuie să inspire credinţă în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia desfăşoară adevărul cu o simplitate şi o adaptare perfectă la nevoile şi aspiraţiile inimii omeneşti încât a uimit şi a umplut de admiraţie cele mai cultivate minţi, făcând în acelaşi timp în stare chiar şi pe cei mai umili şi neînvăţaţi să înţeleagă calea mântuirii. Şi totuşi, aceste adevăruri, expuse aşa de simplu, se ocupă de subiecte atât de înalte şi mult cuprinzătoare şi atât de cu totul peste posibilităţile noastre de înţelegere încât le acceptăm numai pentru că Dumnezeu le-a spus. Astfel, Planul de Mântuire este în mod clar expus înaintea noastră, încât fiecare suflet poate vedea paşii pe care trebuie să-i facă în lucrarea pocăinţei faţă de Dumnezeu şi a credinţei în Domnul Isus Hristos, pentru a putea fi mântuit în modul în care a rânduit Dumnezeu. Totuşi, dincolo de aceste adevăruri atât de uşor de înţeles, se află tainele care ascund slava Sa: taine care întrec puterea de cercetare a minţii omeneşti, dar care inspiră cercetătorului respect şi credinţă. Cu cât acesta cercetează mai mult Sfânta Scriptură, cu atât mai profundă este convingerea lui că acesta este Cuvântul Viului Dumnezeu, iar raţiunea umană se pleacă în faţa maiestăţii revelaţiei divine.

A recunoaşte faptul că noi nu putem înţelege pe deplin marile adevăruri ale Bibliei înseamnă a admite numai că mintea noastră mărginită este neînstare să priceapă nemărginirea, că omul, cu limita lui cunoaştere, nu poate pătrunde planurile Celui Atotştiutor.

Pentru că nu pot aprofunda toate tainele Cuvântului lui Dumnezeu, cei sceptici le leapădă; şi nu toţi cei care mărturisesc a crede în Evanghelie sunt scutiţi de această primejdie. Apostolul spune: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3, 12). Este numai bine şi drept să studiem cu atenţie învăţăturile Sfintelor Scripturi şi să cercetăm „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 10), în măsura în care sunt descoperite în Scripturi. În timp ce „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie” (Deuteronom 29, 29). Dar lucrarea lui Satana este aceea de a perverti puterea de înţelegere a minţii omeneşti. În procesul de cercetare a Scripturii, o oarecare mândrie este amestecată cu consideraţia faţă de adevărul biblic, astfel încât oamenii încearcă un simţământ de nerăbdare şi înfrângere dacă ei nu pot să explice fiecare pasaj al Sfintelor Scripturi, spre deplina lor satisfacţie. Este prea umilitor pentru ei să recunoască faptul că nu pot înţelege Cuvântul inspirat. Ei nu sunt dispuşi să aştepte cu răbdare până când Dumnezeu va găsi de bine să le descopere adevărul. Ei consideră că înţelepciunea lor proprie este suficientă să-i facă în stare să înţeleagă Scripturile şi, nereuşind să le înţeleagă, ei ajung să le tăgăduiască autoritatea. Este adevărat că multe teorii şi învăţături socotite în popor ca provenind din Biblie nu-şi au temelia în învăţăturile ei şi sunt, de fapt, contrare Cuvântului inspirat. Asemenea lucruri au fost motive de îndoială şi nedumerire pentru mulţi. Totuşi, vina nu trebuie pusă în seama Cuvântului lui Dumnezeu, ci a oamenilor care au denaturat acest Cuvânt.

Dacă ar fi fost posibil pentru fiinţele create să ajungă la o completă înţelegere a lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui, atunci odată ajunşi la acest punct, pentru ei n-ar mai exista posibilitatea unor noi descoperiri ale adevărului, nici a creşterii cunoştinţei şi nici o mai mare dezvoltare a minţii şi caracterului. Atunci Dumnezeu n-ar mai fi nicidecum Fiinţa Supremă; iar omul, ajungând la limitele cunoaşterii şi dezvoltării, ar înceta să mai progreseze. Să mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu este de necuprins; „în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2, 3). Şi în veacurile nesfârşite cei mântuiţi vor cerceta continuu, vor învăţa întruna; totuşi, niciodată comorile înţelepciunii, ale bunătăţii şi puterii Sale nu se vor epuiza.

Dorinţa lui Dumnezeu este ca, începând chiar din această viaţă, adevărurile Cuvântului Său să fie mereu aduse la cunoştinţa poporului Său. Există numai o singură cale pe care poate fi obţinută această cunoştinţă. Noi putem ajunge la o înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu numai prin iluminarea Duhului Sfânt, prin care acest Cuvânt a fost dat, căci „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 1110). Iar făgăduinţa Mântuitorului făcută urmaşilor Săi a fost: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16, 13.14).

Dumnezeu doreşte ca omul să-şi folosească facultăţile minţii, iar studiul Sfintelor Scripturi va întări şi înălţa mintea celui credincios mai mult decât orice altceva. Cu toate acestea, noi trebuie să ne ferim de a zeifica raţiunea, care, de fapt, este supusă slăbiciunii şi neputinţei naturii noastre omeneşti. Dacă dorim ca Scriptura să nu fie ascunsă înţelegerii noastre, aşa încât chiar şi cele mai clare adevăruri să rămână neînţelese pentru noi, atunci trebuie să dăm pe faţă simplitatea şi credinţa unui copilaş care este gata să înveţe şi care totdeauna doreşte ajutorul Duhului Sfânt. Simţământul puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, cum şi al neputinţei noastre de a înţelege măreţia Lui să ne inspire umilinţă şi, atunci când deschidem Cuvântul Său, să facem lucrul acesta cu o veneraţie sfântă, ca şi cum am sta în prezenţa Lui. Atunci când stăm în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, raţiunea noastră trebuie să recunoască prezenţa unei autorităţi superioare, iar inima şi mintea noastră trebuie să se plece înaintea marelui EU SUNT.

Sunt multe lucruri care, în aparenţă, sunt dificile sau neclare dar pe care Dumnezeu le va face simple şi pe înţelesul acelora care caută cu ajutorul Său să le înţeleagă. Dar fără călăuzirea Duhului Sfânt, noi vom fi mereu predispuşi fie să sucim Scripturile, fie să le interpretăm greşit. Foarte mulţi citesc Biblia, dar fără vreun folos şi, în multe cazuri, chiar spre răul lor. Când Cuvântul lui Dumnezeu este deschis fără cuvenita veneraţie şi fără rugăciune, când gândurile şi simţămintele noastre nu sunt fixate asupra lui Dumnezeu, sau nu sunt în armonie cu voinţa Sa, atunci mintea este întunecată de îndoieli şi chiar studiul Bibliei ajunge să hrănească scepticismul. Vrăjmaşul sufletelor pune atunci stăpânire pe gânduri şi sugerează interpretări care nu sunt corecte. Ori de câte ori cei credincioşi nu caută să fie în cuvânt şi faptă în armonie cu Dumnezeu, atunci, oricât de cultivaţi ar fi ei, sunt predispuşi să greşească în înţelegerea Scripturilor şi nu este sigur să ne încredem în explicaţiile pe care ei le dau. Aceia care caută în Sfânta Scriptură contraziceri şi nepotriviri sunt lipsiţi de discernământ spiritual. Având o viziune neclară, ei vor găsi multe motive de îndoială şi necredinţă în acele lucruri care de fapt sunt clare şi simple.

Oricât de deghizată ar fi, în marea majoritate a cazurilor adevărata cauză a îndoielii şi scepticismului este alipirea de păcat. Învăţăturile şi restricţiile înfăţişate în Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt plăcute inimii pline de mândrie şi iubitoare de păcat, iar cei care nu vor să asculte de cerinţele lui sunt gata să se îndoiască de autoritatea sa. Ca să putem înţelege adevărul, noi trebuie să avem o dorinţă sinceră de a cunoaşte acest adevăr şi o predispoziţie binevoitoare a inimii de a-l asculta. Şi toţi aceia care se apropie în acest spirit de studiul Sfintelor Scripturi vor găsi o mulţime de dovezi că ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi vor ajunge la o înţelegere a adevărurilor lui care îi va putea face înţelepţi spre mântuire.

Domnul Hristos a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu” (Ioan 7, 17). În loc de a pune la îndoială şi a critica ceea ce nu înţelegi, ia aminte la lumina care străluceşte deja asupra ta şi atunci vei primi o mai mare lumină. Prin harul lui Hristos, îndeplineşte-ţi orice îndatoriri care sunt deja clare înţelegerii tale şi vei fi atunci în stare să înţelegi şi să îndeplineşti pe cele de care te îndoieşti acum.

Există o dovadă care este la îndemâna tuturor: atât a celor mai cultivaţi, cât şi a celor mai neînvăţaţi: şi anume dovada experienţei. Dumnezeu ne invită să experimentăm pentru noi realitatea Cuvântului Său, adevărul făgăduinţelor Sale. El ne îndeamnă „să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul” (Psalmii 34, 8). În loc de a ne baza pe cuvântul altora, să gustăm şi să vedem noi înşine. El declară: „Cereţi şi veţi căpăta” (Ioan 16, 24). Făgăduinţele Sale vor fi împlinite. Ele n-au dat greş niciodată, nici nu pot da greş vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul Hristos şi ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoiala şi întunericul vor dispărea în lumina prezenţei Sale.

Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1, 13). Şi oricine a trecut de la moarte la viaţă este în stare să adeverească faptul că „Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3, 33). Unul ca acesta poate mărturisi în mod sigur: „Eu am avut nevoie de ajutor şi l-am găsit în Domnul Hristos. Orice nevoie mi-a fost împlinită şi foamea sufletului meu a fost satisfăcută; acum Biblia este pentru mine, în adevăr, descoperirea Domnului Hristos. Te întrebi de ce cred eu în Domnul Hristos? Pentru că El este pentru mine un Mântuitor divin. De ce cred eu în Sfânta Scriptură? Pentru că în ea am găsit vocea lui Dumnezeu vorbind sufletului meu”. Noi trebuie să avem în noi înşine dovada că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Noi ştim că nu urmărim nişte poveşti născocite de iscusinţa omenească.

Apostolul Pavel îndemna pe fraţii săi să crească „în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3, 18). Când copiii lui Dumnezeu vor creşte în har, vor avea o continuă şi clară înţelegere a Cuvântului Său. Ei vor discerne atunci o nouă lumină şi o nouă frumuseţe a adevărurilor sfinte. Acest lucru a fost valabil în istoria bisericii de-a lungul tuturor veacurilor şi va continua să fie astfel până la sfârşit. Căci „cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4, 18).