Calea către Hristos - cap. 13, Bucuria în Domnul

Prin credinţă noi putem privi în viitor şi putem lua făgăduinţele lui Dumnezeu ca o garanţie a creşterii puterii noastre intelectuale, unind facultăţile noastre omeneşti cu cele divine, aducând întreaga putere a fiinţei noastre în legătură directă cu izvorul luminii. Să ne bucurăm de faptul că tot ceea ce ne-a nedumerit în lucrările providenţei lui Dumnezeu va fi clarificat atunci, iar lucrurile care erau greu de înţeles vor fi atunci explicate; iar acolo unde mintea şi înţelegerea noastră limitată vedeau numai confuzie şi planuri zădărnicite vom ajunge să vedem cea mai perfectă şi cea mai frumoasă armonie. „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13, 12).

Copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie reprezentanţi ai Domnului Hristos, pentru a înfăţişa tuturor bunătatea şi mila lui Dumnezeu. După cum Domnul Hristos ne-a descoperit adevăratul caracter al Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să descoperim pe Domnul Hristos unei lumi care nu cunoaşte iubirea Lui plină de milă şi bunătate. „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume”, spunea Domnul Hristos, „aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume”. „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 1823). Apostolul Pavel spune ucenicilor Domnului Hristos: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos”, „cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3, 32). Prin fiecare dintre copiii Săi Domnul Hristos trimite câte o epistolă lumii. Dacă eşti urmaş al Domnului Hristos, atunci prin tine El trimite o epistolă familiei, localităţii şi străzii unde locuieşti. Domnul Hristos locuind în tine doreşte să vorbească inimilor acelora care nu-L cunosc. Poate că ei nu citesc Sfânta Scriptură sau n-au ajuns să audă vocea Lui care le vorbeşte de pe paginile ei; poate ei nu văd dragostea lui Dumnezeu manifestată în lucrările Sale. Dar dacă eşti un adevărat reprezentant al Domnului Hristos, atunci este posibil ca prin tine ei să poată fi conduşi să înţeleagă ceva din bunătatea Lui şi să fie câştigaţi ca să-L iubească şi să-I slujească.

Creştinii sunt puşi ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Ei trebuie să reflecte lumii lumina pe care o primesc de la Hristos. Viaţa şi caracterul lor să fie astfel încât prin ei şi alţii să ajungă să aibă o concepţie dreaptă despre Hristos şi lucrarea Sa.

Dacă noi reprezentăm cum se cuvine pe Hristos, atunci noi vom face ca slujirea Sa să apară cât mai atrăgătoare, cum de fapt şi este. Creştinii care adună întunecime şi tristeţe în sufletele lor şi care murmură şi se plâng dau celorlalţi o falsă înfăţişare a lui Dumnezeu şi a vieţii creştine. Ei lasă impresia că Dumnezeu nu are plăcere să vadă pe copiii Săi fericiţi şi prin aceasta dau o mărturie falsă despre Tatăl nostru ceresc.

Satana tresaltă de bucurie atunci când poate duce pe copiii lui Dumnezeu la necredinţă şi descurajare. El găseşte plăcere în a ne vedea că am ajuns să nu ne mai încredem în Dumnezeu şi să ne îndoim de bunăvoinţa şi puterea Lui de a ne mântui. Celui rău îi face plăcere atunci când noi ajungem să credem că Dumnezeu ne vrea răul prin acţiunile providenţei în favoarea noastră. Este lucrarea lui Satana aceea de a înfăţişa pe Dumnezeu ca lipsit de orice milă şi înţelegere pentru noi, oamenii. El răstălmăceşte adevărul cu privire la Dumnezeu. El umple imaginaţia cu idei false despre Dumnezeu, şi astfel în loc să cugetăm la adevărul despre Tatăl nostru ceresc, noi înşine ocupăm prea adesea mintea noastră cu ideile false ale lui Satana şi dezonorăm pe Dumnezeu prin neîncredere în El şi murmurare împotriva Sa. Satana caută întotdeauna să facă din viaţa religioasă o viaţă plină de tristeţe. El doreşte ca ea să pară apăsătoare şi foarte grea. Atunci când creştinul, în propria sa viaţă, trăieşte o astfel de religie, el susţine prin necredinţa sa minciunile lui Satana.

Mulţi, de-a lungul vieţii, se ocupă prea mult cu greşelile, căderile şi dezamăgirile lor încât inimile le sunt pline de tristeţe şi descurajare. În timp ce mă aflam în Europa, o soră care era tocmai în această situaţie şi care ajunsese la disperare, mi-a scris, cerându-mi un cuvânt de încurajare. După ce am citit scrisoarea, în noaptea aceea am visat că mă aflam într-o grădină şi cineva care părea că este proprietarul acelei grădini mă conducea pe diferitele ei cărări. Eu culegeam flori şi mă bucuram de parfumul lor, când această soră, care mergea alături de mine, mi-a atras atenţia asupra unor tufe de mărăcini urâţi la vedere, care îi închideau drumul. Din această cauză, era amărâtă şi plângea. Ea nu mergea pe cărare urmând pe stăpânul grădinii care ne conducea, ci se mişca numai printre spini şi mărăcini. „O”, se plângea ea, „nu este oare păcat că această frumoasă grădină este stricată de mărăcini?” Atunci cel ce ne călăuzea îi spuse: „Lasă mărăcinii, nu te mai ocupa de ei, pentru că ei te rănesc numai. Culege trandafiri, crini şi garoafe”.

Oare n-ai avut şi momente luminoase în experienţa ta? N-ai avut oare ocazii preţioase când inima ţi-a tresăltat de bucurie răspunzând lucrării Duhului lui Dumnezeu? Când priveşti înapoi şi răsfoieşti capitolele cuprinzând experienţa vieţii tale, nu găseşti oare şi pagini plăcute? Nu cresc oare făgăduinţele lui Dumnezeu, asemenea florilor plăcut mirositoare, pretutindeni de-a lungul cărării vieţii tale? Nu vei lăsa tu oare ca frumuseţea şi dulceaţa lor suavă să-ţi umple inima de bucurie?

Spinii şi mărăcinii nu vor face decât să te rănească şi să-ţi producă durere; şi dacă îi culegi numai pe aceştia şi îi dai şi altora, atunci, pe lângă faptul că dispreţuieşti bunătatea lui Dumnezeu, nu împiedici tu oare şi pe cei din jurul tău să umble pe calea vieţii?

Nu este un lucru înţelept acela de a strânge toate amintirile neplăcute ale trecutului, cu nedreptăţile şi dezamăgirile lui, de a vorbi despre ele şi a ne lamenta din pricina lor până când ajungem copleşiţi de descurajare. Un creştin descurajat este plin numai de întuneric, excluzând din sufletul său lumina lui Dumnezeu şi aruncând o umbră asupra cărării altora. Mulţumim lui Dumnezeu pentru tabloul luminos pe care ni l-a dat! Să adunăm laolaltă binecuvântatele asigurări ale iubirii Sale, ca să le putem avea totdeauna înaintea ochilor; Fiul lui Dumnezeu părăsind tronul Tatălui Său, îmbrăcând divinitatea Sa în haina naturii omeneşti, pentru ca să poată răscumpăra pe păcătos de sub puterea lui Satana; biruinţa câştigată de El în favoarea noastră, deschizând astfel cerul înaintea oamenilor şi înfăţişând privirii noastre locul în care Dumnezeirea îşi descoperă slava; neamul omenesc căzut, dar ridicat din ruina în care îi aruncase păcatul şi adus iarăşi în legătură cu Dumnezeul cel infinit, trecând cu bine încercarea divină prin credinţa în Mântuitorul nostru, îmbrăcat în neprihănirea Domnului Hristos şi înălţat la tronul măririi Sale: iată tablouri pe care Dumnezeu doreşte ca noi să le contemplăm.

Când începem să punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi să nu ne mai încredem în făgăduinţele Lui, atunci îl dezonorăm şi întristăm pe Duhul Său Sfânt. Cum s-ar simţi o mamă dacă copiii ei s-ar plânge tot mereu de ea, ca şi când ea n-ar fi făcut totul pentru binele lor, deşi eforturile întregii ei vieţi au fost închinate creşterii şi ajutorării lor? Dacă copiii s-ar îndoi de iubirea ei, atunci inima ei ar fi zdrobită. Cum s-ar simţi oare un părinte dacă ar fi tratat astfel de copiii săi? Cum ne priveşte oare Tatăl nostru ceresc atunci când dăm pe faţă neîncredere faţă de iubirea Lui care L-a determinat să dea pe unicul Său Fiu ca noi să trăim prin El? Apostolul Pavel scrie: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El toate lucrurile?” (Romani 8, 32). Cu toate acestea, cât de mulţi sunt aceia care, dacă nu prin cuvintele lor, atunci prin faptele lor spun că „Domnul n-a spus lucrurile acestea pentru mine. Poate că El iubeşte pe altcineva, dar nu mă iubeşte pe mine”!

Toate acestea aduc vătămare propriului tău suflet, căci orice cuvânt de îndoială pe care îl rosteşti este o invitaţie adresată ispitelor lui Satana; el întăreşte în tine tendinţa spre îndoială şi îndepărtează de la tine pe îngerii slujitori. Când Satana te ispiteşte, nu rosti nici un cuvânt de îndoială sau tristeţe. Dacă alegi să deschizi uşa în faţa ispitelor lui, atunci mintea ţi se va umple de neîncredere şi întrebări de răzvrătire. Dacă-ţi faci cunoscut sentimentele atunci orice îndoială pe care ai exprimat-o nu numai că te va influenţa pe tine, dar va fi o sămânţă care va încolţi şi va aduce roade în viaţa altora, astfel că va fi imposibil să lupţi împotriva influenţei cuvintelor rostite de tine. Poate că vei fi în stare să te eliberezi de ispitele şi cursele lui Satana, dar alţii care au fost determinaţi la aceasta de influenţa ta poate că nu vor putea să scape de necredinţa pe care le-ai sugerat-o. Cât de important este deci ca noi să rostim numai acele cuvinte care vor da putere spirituală şi viaţă.

Îngerii ascultă cu atenţie ca să audă ce fel de mărturie dai, ce spui tu lumii despre Stăpânul tău ceresc. Conversaţia ta să-L aibă ca subiect pe El, care trăieşte ca să mijlocească pentru tine înaintea Tatălui. Când dai mâna cu un prieten, pe buzele tale şi în inima ta să fie laude la adresa lui Dumnezeu. Faptul acesta va îndrepta cugetele lui la Domnul Hristos.

Noi toţi avem de făcut faţă încercărilor; toţi avem dureri greu de suportat, ispite cărora cu greu se poate rezista. Dar nu trebuie să-ţi spui necazurile semenilor tăi, ci prezintă totul în rugăciune lui Dumnezeu. Trebuie să-ţi faci ca regulă de viaţă de a nu rosti vreodată un cuvânt de îndoială sau descurajare. Poţi face foarte mult pentru iluminarea vieţii altora şi pentru susţinerea eforturilor lor prin cuvinte dătătoare de nădejde şi bucurie sfântă.

Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite, aproape gata să se prăbuşească în conflictul lor cu sine şi cu puterile răului. Nu descuraja un astfel de suflet în lupta lui cea grea. Încurajează-l prin cuvinte de mângâiere, pline de nădejde, care să-l susţină în drumul său. În acest fel, lumina lui Hristos pornind de la tine va ilumina pe alţii. „Nici unul din noi nu trăieşte pentru sine” (Romani 14, 7). Chiar fără să ne dăm seama, prin influenţa noastră alţii pot fi încurajaţi şi întăriţi, sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de la Domnul Hristos şi adevăr.

Sunt mulţi aceia care au o idee greşită despre viaţa şi caracterul Domnului Hristos. Ei gândesc că El a fost lipsit de căldură şi seninătate şi că a fost neînduplecat, sever şi lipsit de bucurie. În foarte multe cazuri, întreaga experienţă creştină este influenţată de aceste vederi întunecate.

Se spune adesea despre Domnul Hristos că a plâns dar că niciodată n-a fost văzut zâmbind. În adevăr, Mântuitorul nostru a fost un Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa, pentru că Şi-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar deşi viaţa Sa a fost o viaţă de lepădare de sine şi umbrită de dureri şi griji, spiritul Său n-a fost însă niciodată zdrobit. Faţa Sa nu purta expresia durerii şi nemulţumirii, ci era totdeauna expresia păcii şi seninătăţii. Inima Sa era un izvor de viaţă şi oriunde mergea, ducea cu Sine odihna şi pacea, bucuria şi fericirea.

Mântuitorul nostru era de o profundă seriozitate şi de un zel intens, dar nu era niciodată întunecat şi ursuz. Viaţa acelora care îi urmează exemplul va fi plină de planuri serioase; ei vor avea o profundă înţelegere a răspunderii personale. Uşurătatea va dispărea; nu va mai fi vorba de plăceri zgomotoase şi nici de glume grosolane, căci religia Domnului Hristos aduce pacea asemenea unui râu. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu scade amabilitatea şi nici nu întunecă faţa luminoasă şi zâmbitoare. Hristos n-a venit să I se slujească, ci să slujească; şi când iubirea Lui domneşte în inimile noastre, atunci îi vom urma exemplul.

Dacă în mintea noastră păstrăm cu precădere faptele lipsite de bunăvoinţă şi nedrepte ale altora, atunci vom găsi că este imposibil să-i iubim aşa cum Hristos ne-a iubit pe noi; dar dacă cugetele noastre se vor ocupa de iubirea minunată şi de mila Domnului Hristos manifestate faţă de noi, atunci acelaşi spirit îl vom da şi noi pe faţă în legăturile cu alţii. Trebuie să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii, în ciuda greşelilor şi imperfecţiunilor pe care nu putem să nu le observăm. Atunci va fi cultivată umilinţa şi neîncrederea în sine şi se va da pe faţă o răbdătoare delicateţe faţă de greşelile altora. Aceasta va nimici în noi orice egoism şi ne va face să avem o inimă largă şi generoasă.

Psalmistul spune: „Încrede-te în Domnul şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie” (Psalmii 37, 3). „Încrede-te în Domnul”. Fiecare zi îşi are poverile, grijile şi încurcăturile ei, iar când ne întâlnim, cât de gata suntem noi să vorbim despre greutăţile şi încercările noastre. Astfel lăsăm să pătrundă în inimile noastre atâtea necazuri de împrumut, atâtea temeri; dăm glas unei apăsătoare poveri de nelinişte, încât se poate crede că noi n-avem un Mântuitor iubitor şi plin de milă, gata să răspundă cererilor noastre şi să ne fie un ajutor totdeauna prezent în caz de nevoie.

Unii sunt totdeauna cuprinşi de teamă şi de griji închipuite. Ei sunt zilnic înconjuraţi de dovezile iubirii lui Dumnezeu şi în fiecare zi se bucură de bunătăţile providenţei Sale; dar ei nu iau seama la toate aceste binecuvântări. Mintea lor se ocupă continuu de ceva neplăcut, de care se tem că li s-ar putea întâmpla, sau de unele dificultăţi care în adevăr pot exista, dar care, deşi foarte mici, le orbesc ochii ca să nu vadă mulţimea lucrurilor pentru care ar trebui să fie mulţumitori lui Dumnezeu. Greutăţile pe care unii ca aceştia le întâmpină, în loc să-i apropie de Dumnezeu, singurul Izvor al ajutorului pentru ei, îi îndepărtează de El, pentru că trezesc în ei nelinişte şi murmurare.

Şi atunci este bine să fim aşa de necredincioşi? De ce să fim oare nerecunoscători şi fără încredere? Domnul Hristos este Prietenul nostru; cerul întreg este interesat în bunul nostru mers. N-ar trebui să îngăduim ca problemele şi îngrijorările vieţii de fiecare zi să ne tulbure sufletul şi să ne întunece faţa. Dacă totuşi facem acest lucru, atunci totdeauna vom avea ceva care să ne tulbure şi să ne necăjească. N-ar trebui să ne complăcem în griji care nu fac altceva decât să ne chinuiască şi să ne istovească, dar care nu ne ajută să suportăm încercările.

Este posibil să ajungi în mari greutăţi în activitatea ta; perspectivele poate că devin din ce în ce mai întunecate şi eşti ameninţat cu pierderi mari; nu trebuie să te descurajezi; aruncă grijile tale asupra lui Dumnezeu, rămâi calm şi plin de voie bună. Roagă-te pentru înţelepciunea de a rezolva problemele vieţii tale cu tact, prevenind astfel pierderi şi dezastre. În dreptul tău adu la îndeplinire tot ceea ce poţi pentru a avea bune rezultate. Domnul Hristos a făgăduit ajutorul Său, dar nu ne-a scutit de eforturi. Atunci când, sprijinindu-te pe Hristos: Ajutorul nostru: ai făcut tot ce ai putut, primeşte cu bucurie rezultatele.

Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de grijile vieţii. Dar Domnul nu ne amăgeşte. El nu ne spune: „Nu vă temeţi, căci pe calea vieţii voastre nu sunt primejdii”. El ştie că sunt încercări şi primejdii şi Se poartă cu noi sincer şi deschis. El nu plănuieşte să scoată acum pe copiii Săi din lumea de păcat şi răutate, ci îi îndreaptă spre un loc sigur de scăpare. Rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi era: „Nu Te rog să-i iei din lume ci să-i păzeşti de cel rău”. „în lume” spunea Mântuitorul, „veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

În predica Sa de pe munte, Domnul Hristos a învăţat pe ucenicii Săi lecţiile necesare ale încrederii în Dumnezeu. Învăţăturile acestea erau rânduite să încurajeze pe copiii lui Dumnezeu din toate veacurile şi au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură şi mângâiere. Mântuitorul îndreaptă atenţia urmaşilor Săi la păsările cerului, cum îşi ciripesc cântecele de laudă, libere de orice grijă, căci „ele nici nu seamănă, nici nu seceră”. Cu toate acestea, Atotputernicul Tată ceresc Se îngrijeşte de nevoile lor. Şi Mântuitorul întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6, 26). Marele Purtător de grijă al oamenilor şi al animalelor îşi deschide mâna şi îndestulează trebuinţele tuturor făpturilor Sale. Păsările cerului nu sunt trecute nici ele cu vederea. Dumnezeu nu le pune hrana direct în cioc, dar Se îngrijeşte de proviziile necesare nevoilor lor. Ele trebuie să strângă însă singure grăunţele de care El S-a îngrijit să fie împrăştiate pentru ele. Ele trebuie să pregătească materialul necesar pentru micuţele lor cuiburi. Ele trebuie să-şi hrănească puişorii. Şi ele merg cântând la lucrul lor căci „Tatăl ceresc le hrăneşte”. Şi oare „nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele”? Nu suntem noi oare închinători inteligenţi şi spirituali, de o mai mare valoare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, nu Se va îngriji de toate trebuinţele noastre, dacă ne vom încrede în El?

Domnul Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la florile de pe câmp care cresc într-o bogată varietate, strălucind în simplitatea frumuseţii pe care cerescul nostru Tată le-a dat-o, ca expresie a iubirii Sale faţă de om. El spune: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp”. Frumuseţea şi simplitatea florilor din natură întrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea mai strălucită îmbrăcăminte, produs al artei şi iscusinţei omeneşti, nu se poate compara cu graţia naturală şi frumuseţea încântătoare ale florilor creaţiunii lui Dumnezeu.

Domnul Hristos întreabă: „... Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6, 28.30). Dacă Dumnezeu, Artistul divin, dă frumuseţea şi varietatea culorilor unor simple flori care pier într-o zi, cu cât mai multă grijă va avea El de aceia care sunt creaţi după chipul şi asemănarea Sa? Această lecţie a Domnului Hristos este o mustrare pentru teama, neliniştea şi îndoielile inimii lipsite de credinţă.

Dumnezeu doreşte să vadă pe toţi fiii şi fiicele Sale fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”. „V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14, 27; 15, 11).

Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică şi temporară; ea trece, şi sufletul ajunge gol şi trist; dar în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie şi satisfacţie; cel credincios nu este lăsat să bătătorească cărări nesigure; el nu este expus unor regrete şi dezamăgiri zadarnice. Chiar dacă nu gustăm plăcerile acestei vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind dincolo, spre bucuria vieţii veşnice.

Dar chiar şi aici, cei credincioşi pot avea bucuria comuniunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale şi mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de Hristos, ne poate da o experienţă mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce un pas mai aproape de căminul binecuvântat al păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o convingere de nestrămutat, mai tare ca oricând. „Până aici Domnul ne-a ajutat” şi ne va ajuta până la sfârşit (1 Samuel 7, 12). Să ne aducem aminte de dovezile monumentale ale iubirii lui Dumnezeu, de ceea ce a făcut pentru mângâierea noastră, salvându-ne din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile îndurării lui Dumnezeu, pe care le-a manifestat faţă de noi, lacrimile pe care le-a şters, durerile pe care le-a alinat, necazurile, temerile îndepărtate, nevoile pe care le-a satisfăcut şi binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră: întărindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem de întâmpinat în peregrinajul nostru.

Ne putem aştepta la noi greutăţi în lupta viitoare a credinţei şi vieţii, dar putem privi la cele din trecut, ca şi la cele ce vor veni şi să spunem: „Până aici ne-a ajutat Dumnezeu”. „Şi puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronomul 33, 25). Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne-a fost dată ca să le suportăm. De aceea, să punem mâna la lucru, oriunde este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice ar veni, ne va fi dată puterea necesară, proporţională cu încercările prin care trecem.

În curând, porţile cerului vor fi deschise pentru a primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui măririi va răsuna în urechile lor, asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Atunci cei răscumpăraţi vor fi primiţi în căminul pe care Domnul Hristos îl pregăteşte pentru ei. Acolo cei cu care vor fi împreună nu vor mai fi cei răi de pe pământ, mincinoşii, idolatrii, cei necuraţi, cei lipsiţi de credinţă, ci ei vor fi laolaltă cu cei care au biruit pe Satana şi care prin harul divin şi-au format nişte caractere desăvârşite. Orice tendinţă spre păcat, orice nedesăvârşire care le-au dat de lucru aici, pe pământ, au fost spălate prin sângele Domnului Hristos şi acum au ajuns să aibă parte de strălucirea slavei Sale, care întrece cu mult strălucirea soarelui. Iar frumuseţea morală, desăvârşirea caracterului Său, străluceşte în şi prin ei, întrecând cu mult strălucirea exterioară. Ei sunt fără vină înaintea înaltului tron alb al lui Dumnezeu, fiind părtaşi ai unităţii şi privilegiilor îngerilor.