Calea către Hristos - cap. 3, Pocăinţa

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Faptele Apostolilor 2, 37.38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă ... şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele Apostolilor 3, 19).

Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră.

Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina de teamă să nu-şi piardă viaţa; dar el nu manifesta o adevărată pocăinţă, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27, 4).

Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simţământ teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptări a judecăţii. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziţia de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiţi pentru păcatul în sine.

Însă atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume”, care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină (Ioan 1, 9). Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui care cercetează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi bucuria curăţiei; el doreşte atunci din inimă să fie curăţit şi readus în legătură cu cerul.

Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii: spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat:

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată;
şi de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea,
şi în duhul căruia nu este viclenie!”
Psalmii 32, 1.2.

?Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
Căci îmi cunosc bine fărădelegile,
şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat;
spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada.
Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic!
Nu mă lepăda de la faţa Ta,
şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale;
şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!
Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,
şi limba mea va lăuda îndurarea Ta‡
Psalmii 51, 1-14. 25

Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor.

Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?

Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să dea curs invitaţiei Domnului Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11, 28).

Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăinţă este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5, 31). Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos.

Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Orice dorinţă după adevăr şi curăţie, convingerea cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre.

Domnul Hristos spunea: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12, 32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă.

Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reformă în viaţa lor dintr-o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influenţă mai presus de cunoaşterea lor lucrează asupra sufletului, conştiinţa este trezită, iar manifestarea vieţii lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinţă. Stricăciunea vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: „Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?”

Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înţelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăinţă de păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.

Această voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte: harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: „Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22, 17).

Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşită curăţie. În viaţa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desăvârşit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre.

Ca şi Nicodim altădată, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrăjmăşia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare şi că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăţi de orice întinăciune a păcatului şi ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui.

O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăţiei Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăţie să apară dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinţite, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfăţişate privirii şi înţelegerii, iar spiritul său este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fără pată al Domnului Hristos.

Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10, 8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta: prin neprihănirea Domnului Hristos: acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos.

Apostolul Pavel spune că „cu privire la neprihănirea pe care o dă legea”: în ceea ce priveşte faptele exterioare: el era „fără prihană” (Filipeni 3, 6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: „Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Romani 7, 9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut.

Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.

Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18, 13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic.

Dacă ajungi să-ţi dai seama de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepţi să devii mai bun prin propriile tale eforturi? „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-ţi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13, 23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.

Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Său. Păcătoşenia nespus de mare a păcatului poate fi înţeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susţin că Dumnezeu este prea bun ca „să arunce afară” pe cei păcătoşi, să privească Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte: pentru că era imposibil pentru ei să devină părtaşi vieţii spirituale: de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului şi declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranţă pentru o viaţă mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.

Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: „Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri şi necumpătaţi ca şi mine”. În acest fel ei fac din greşelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creştini ar trebui să fie exemple de vieţuire mai bună şi mai nobilă. Dacă ei au o concepţie aşa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştini, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuză să facă.

Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol: un pericol insuficient de bine înţeles: în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trăi viaţa cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică.

Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei, că un lucru de o aşa mică importanţă de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări aşa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porţi largi morţii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, şi întreaga creaţiune geme şi suspină ca o consecinţă a neascultării omului. Chiar cerul a simţit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispăşire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.

Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

Mulţi caută să-şi liniştească conştiinţa tulburată gândind că pot schimba cursul vieţii lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu uşurinţă invitaţiile harului lui Dumnezeu şi totuşi să fie din nou impresionaţi de ele. Ei gândesc că după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să-şi aşeze influenţa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurări extreme, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienţa, educaţia din tot cursul vieţii au modelat în aşa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puţini mai sunt aceia care doresc să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.

Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face: în cele din urmă: fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul decât cuvintele înţeleptului, care spune că „cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui” (Proverbe 5, 22).

Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi dacă prin păcătuire continuă, voinţa a ajuns cu totul robită şi noi nu dorim să ne eliberăm şi nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6, 2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 3, 7.8). „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă”: inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16, 7). Domnul însă cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmii 139, 23.24).

Mulţi acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfinţirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalmii 51, 10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiţi tot aşa de zeloşi şi de stăruitori în aceasta, cum aţi fi dacă viaţa aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, rezolvată pentru veşnicie. Numai o falsă speranţă, şi nimic mai mult va constitui ruina voastră.

Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care „nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Daţi-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre!

Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci: o, minunată iubire!: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine: prin iubirea Sa: inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii aşa de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinele iubirii Sale nemărginite.

Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că „Hristos însuşi a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită (1 Timotei 1, 15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca 7, 43). Noi am fost mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înţelege mai bine urâciunea şi grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă.