Calea către Hristos - cap. 4, Mărturisirea păcatelor

„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28, 13).

Condiţiile pentru obţinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi raţionale. Domnul Dumnezeu nu cere de la noi să facem unele lucruri greu de îndeplinit pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne supunem unor penitenţe dureroase spre a recomanda astfel fiinţa noastră Dumnezeului cerului sau pentru a ispăşi în acest fel păcatele noastre; pentru că acela care mărturiseşte şi părăseşte păcatul său capătă îndurare.

Apostolul spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi”. (Iacov 5, 16). Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit, ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcătuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său. Cazul este adus apoi în faţa singurului şi adevăratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, care are „milă de slăbiciunile noastre” şi care poate să ne curăţe de orice întinăciune (Evrei 4, 15).

Aceia care nu şi-au umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi vinovăţia, nu au îndeplinit încă prima condiţie spre a fi primiţi de El. Dacă n-am experimentat lucrul acesta, n-am trăit acea pocăinţă de care nimănui nu-i va părea rău vreodată şi dacă nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilinţă şi zdrobire de suflet, scârbiţi de nelegiuirea noastră, atunci nu am căutat cu adevărat iertarea păcatelor; şi dacă niciodată n-am căutat-o, atunci niciodată nu vom găsi pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care noi nu dobândim iertarea păcatelor din trecut este acela că nu suntem dispuşi să ne umilim inimile şi să ne supunem condiţiilor arătate în Cuvântul adevărului. Cu privire la această problemă ne sunt date instrucţiuni clare. Mărturisirea păcatelor, publică sau particulară, ar trebui să fie o exprimare liberă şi din toată inima. Ea nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod uşuratic şi nepăsător şi nici nu trebuie să fie obţinută cu sila de la aceia care n-au ajuns să-şi dea seama de caracterul josnic al păcatului. Mărturisirea care, însă, este o revărsare a adâncului fiinţei noastre găseşte calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemăsurată. Psalmistul spune: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cel cu duhul zdrobit” (Psalmii 34, 18).

Adevărata mărturisire are totdeauna un caracter deosebit şi recunoaşte păcatul pe nume. Păcatele pot fi de o aşa natură încât trebuiesc mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie să fie mărturisite celor cărora le-am adus vătămare, sau pot avea un caracter public şi deci va trebui să fie mărturisite public. Dar oricum ar fi mărturisirea, ea trebuie să fie categorică, bine definită şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care cel greşit s-a făcut vinovat.

În zilele lui Samuel, izraeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au ajuns să sufere consecinţele păcatului lor; pentru că au pierdut credinţa în Dumnezeu, şi-au pierdut încrederea în puterea şi înţelepciunea Lui de a conduce naţiunea lor, au pierdut încrederea în măiestria Lui de a apăra şi duce la bun sfârşit cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Cârmuitor al universului şi au dorit să fie conduşi la fel cum erau conduse naţiunile din jurul lor. Înainte ca să găsească pace, ei au făcut această mărturisire clară: „... la toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi” (1 Samuel 12, 19). Acesta era păcatul de care se făceau vinovaţi, şi acest păcat trebuia mărturisit. Păcatul nerecunoştinţei apăsa asupra sufletelor lor şi îi despărţea de Dumnezeu.

Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut este foarte clar aşezată înaintea noastră: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1, 16.17). „Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nici o nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” (Ezechiel 33, 15). Apostolul Pavel, vorbind despre lucrarea pocăinţei, spune: „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta” (2 Corinteni 7, 11).

Când păcatul a distrus în om simţul moral, cel greşit nu va mai vedea defectele caracterului său şi nici nu-şi va mai da seama de grozăvia păcatului pe care l-a comis. Dacă păcătosul nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el rămâne aproape orb faţă de păcatul său. Atunci mărturisirea sa nu este sinceră şi nici serioasă. Pentru fiecare păcat recunoscut el prezintă o scuză, declarând că dacă n-ar fi fost anumite împrejurări, el n-ar fi făcut aceasta sau aceea pentru care este mustrat.

După ce Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, au fost cuprinşi de un simţământ de ruşine şi teamă. La început, singurul lor gând a fost cum să se scuze pentru păcat şi cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când Domnul i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu şi în parte asupra tovarăşei lui: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Femeia, la rândul ei, a aruncat vina asupra şarpelui zicând: „Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom” (Geneza 3, 12.13). De ce ai făcut şarpele? De ce i-ai îngăduit să vină în grădina Edenului? Acestea au fost întrebările cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârşit, aruncând astfel asupra lui Dumnezeu responsabilitatea căderii lor în păcat. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea în tatăl minciunii şi a fost dat pe faţă de toţi fiii şi fiicele lui Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va conduce pe păcătos să-şi vadă vinovăţia şi s-o recunoască fără viclenie sau ipocrizie. Asemenea sărmanului vameş, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, el va striga: „Doamne, fii milostiv mie, păcătosul”. Iar aceia care îşi recunosc vinovăţia vor fi iertaţi şi îndreptăţiţi, pentru că Domnul Hristos va pleda cu sângele Său în favoarea celui cu adevărat pocăit.

Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu dau pe faţă un spirit de reală mărturisire în care nu există nici o scuză pentru păcat şi nici o încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul Pavel n-a încercat să ascundă nimic; el înfăţişează păcatul său în cele mai negre culori, fără a încerca să-şi uşureze vina. El spune: „Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toate silinţele ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până în cetăţile străine” (Faptele Apostolilor 26, 10.11). El n-a ezitat să declare: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1, 15).

Inima smerită şi zdrobită, supusă printr-o pocăinţă adevărată, va aprecia iubirea lui Dumnezeu şi valoarea jertfei de pe Golgota. După cum un fiu se mărturiseşte unui tată iubitor, tot aşa şi cel ce se căieşte cu adevărat va aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Este scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1, 9).