Calea către Hristos - cap. 5, Consacrarea

Făgăduinţa lui Dumnezeu ne spune că „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29, 13).

Întreaga noastră inimă trebuie să se supună lui Dumnezeu; dacă nu, nici o schimbare nu se va produce în noi prin care să fim făcuţi iarăşi asemenea Lui. Din fire noi suntem înstrăinaţi de Dumnezeu. Duhul Sfânt descrie starea aceasta a noastră în următoarele cuvinte: „morţi în greşelile şi în păcatele noastre”. „Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte. Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos; ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn.” Noi suntem ţinuţi cu putere în cursa lui Satana, „de care au fost prinşi ca să-i facă voia” (Efeseni 2, 1; Isaia 1, 56; 2 Timotei 2, 26). Dumnezeu doreşte să ne vindece şi să ne elibereze. Dar pentru că aceasta cere o transformare completă, o reînnoire a întregii noastre naturi, trebuie să ne supunem pe deplin lui Dumnezeu.

Lupta împotriva eului personal este cea mai mare şi cea mai grea din câte s-au văzut vreodată. Supunerea eului şi renunţarea noastră totală pentru Dumnezeu cer strădanii; dar înainte de a fi schimbaţi, înnoiţi în sfinţenie, noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu.

Conducerea lui Dumnezeu nu se bazează pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă. Ci ea apelează la raţiune şi conştiinţă. „Veniţi totuşi să ne judecăm”, sună invitaţia Creatorului adresată fiinţelor create de El (Isaia 1, 18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate primi o închinare care nu este adusă de bună voie şi în mod inteligent. O supunere forţată va fi o piedică în calea unei adevărate dezvoltări a minţii şi a caracterului, ceea ce ar face din om un simplu automat. Nu acesta este scopul Creatorului cu noi. El doreşte ca omul, coroana puterii Sale creatoare, să atingă cele mai înalte culmi posibile ale dezvoltării. El aşează înaintea noastră binecuvântările cele mai înalte la care doreşte să ajungem prin harul Său. El ne invită să ne predăm cu totul Lui, pentru ca să poată lucra în noi, după toată voinţa Sa. Rămâne ca noi să alegem dacă dorim să fim liberi de robia păcatului şi să ne bucurăm de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Predându-ne pe noi înşine lui Dumnezeu, trebuie neapărat să lepădăm tot ceea ce ne-ar despărţi de El. Mântuitorul spune: „Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 33). Trebuie să depărtăm de la noi tot ceea ce ne-ar despărţi inima de Dumnezeu. Mamona este încă idolul multora. Iubirea de bani, dorinţa de îmbogăţire constituie lanţul de aur care-i leagă de Satana. Renumele şi onorurile lumeşti sunt idolii la care se închină alţii. O viaţă egoistă şi comodă şi fuga de răspundere sunt idolii altora. Dar aceste lanţuri ale robiei trebuiesc rupte. Noi nu putem fi jumătate ai lui Dumnezeu şi jumătate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, dacă nu suntem cu totul ai Lui.

Sunt unii care mărturisesc că slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazează numai pe eforturile lor de ascultare a legii lui Dumnezeu de a-şi forma un caracter drept şi a-şi obţine astfel mântuirea. Inimile lor nu sunt mişcate de vreun simţământ profund de iubire faţă de Domnul Hristos, ci el caută să-şi îndeplinească îndatoririle vieţii de creştin ca fiind cerute de Dumnezeu pentru obţinerea vieţii veşnice. O astfel de religie nu valorează nimic. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga fiinţă va fi atunci plină de iubirea Sa, de bucuria comuniunii cu El, astfel încât se va alipi cu totul de El; privindu-L, eul va fi uitat. Atunci iubirea faţă de Domnul Hristos va fi izvorul acţiunilor noastre. Aceia care au ajuns să simtă iubirea constrângătoare a lui Dumnezeu nu se vor întreba cât sau ce anume trebuie să dea pentru a împlini cerinţele lui Dumnezeu; ei nu vor avea în vedere un standard scăzut de vieţuire, ci vor tinde către o desăvârşită conformare faţă de voinţa Răscumpărătorului lor. Cu o dorinţă puternică, ei jertfesc totul şi dau pe faţă un interes pe măsura valorii ţintei pe care o urmăresc. O simplă mărturisire a credinţei noastre în Hristos, fără a avea o profundă iubire pentru El, nu este decât vorbărie, un formalism rece şi o goană după vânt.

Crezi tu oare că este un sacrificiu prea mare acela de a jertfi totul pentru Hristos? Întreabă-te: „Ce a dat Domnul Hristos pentru mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul: viaţa, dragostea şi suferinţele Sale: toate le-a dat pentru mântuirea noastră. Cum am putea noi atunci: obiecte nevrednice ale unei iubiri aşa de mari: să reţinem inimile noastre spre a nu fi predate Lui? În fiecare clipă a vieţii, noi am fost părtaşi ai binecuvântărilor harului Său şi pentru acest motiv nu ne putem da pe deplin seama de ignoranţa şi mizeria din care ne-a scos. Am putea privi la Cel pe care păcatele noastre L-au răstignit şi totuşi prin acţiunile vieţii noastre să dispreţuim dragostea şi sacrificiul Său? Având în vedere umilinţa nespus de mare a Domnului slavei, să murmurăm oare pentru faptul că putem intra în viaţă numai prin luptă şi lepădare de sine?

Întrebarea multor inimi pline de mândrie este: „De ce este oare nevoie să vin la pocăinţă, să mă umilesc, înainte de a avea asigurarea primirii mele de către Dumnezeu?” Ca răspuns la această întrebare, vă trimit la Hristos. El a fost fără păcat şi, mai mult decât atât, a fost Prinţul cerului; pentru mântuirea omului, însă, El S-a făcut păcat pentru neamul omenesc. El „a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53, 12).

Dar ce putem da noi, când El a dat totul? O inimă mânjită de păcat, pentru ca Hristos s-o spele, s-o curăţea cu propriul Său sânge şi s-o mântuiască prin dragostea Sa nemăsurată! Totuşi oamenii gândesc că este greu să dai totul. Mi-e ruşine să aud vorbindu-se astfel şi mi-e ruşine să scriu despre acest lucru.

Dumnezeu nu ne cere să renunţăm la ceea ce ar fi spre binele nostru să păstrăm. În tot ceea ce face, El are în vedere binele copiilor Săi. O, dacă toţi cei care n-au ales încă pe Hristos ar putea înţelege că El are ceva mai bun să le ofere decât cele după care aleargă ei înşişi! Când cel păcătos cugetă şi acţionează contrar voinţei lui Dumnezeu, el aduce prin aceasta cea mai mare vătămare şi nedreptate propriului său suflet. Adevărata bucurie nu poate fi găsită pe calea pe care ne-a oprit să mergem Acela care cunoaşte şi plănuieşte, mai bine decât oricine, ce este spre binele şi fericirea creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea mizeriei şi nimicirii.

Este o greşeală a nutri gândul că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în a vedea pe copiii Săi suferind. Cerul întreg este interesat în fericirea omului. Părintele nostru ceresc nu închide căile bucuriei nici uneia din creaturile Sale. Poruncile divine ne cer să ne oprim de la acele fapte care ar aduce suferinţe şi dezamăgiri şi care ar închide pentru noi calea fericirii cereşti, Mântuitorul lumii primeşte pe oameni aşa cum sunt, cu toate nevoile, imperfecţiunile şi slăbiciunile lor; şi nu numai că El îi va curăţi de păcat, oferindu-le mântuirea prin sângele Său, dar va satisface dorinţa inimii tuturor acelora care primesc să ia jugul Său şi să poarte povara Sa. Este scopul Său acela de a da pace şi odihnă tuturor acelora care vin la El pentru pâinea vieţii. El cere din partea noastră să îndeplinim numai acele îndatoriri care ne vor conduce paşii pe înălţimile binecuvântării la care cei neascultători de voinţa Lui nu pot ajunge niciodată. Adevărata bucurie a vieţii celui credincios este aceea de a avea în inimă pe Hristos, nădejdea slavei.

Mulţi îşi pun întrebarea: „Cum să mă predau pe mine însumi lui Dumnezeu?” Doreşti să te predai lui Dumnezeu, dar eşti slab, nu ai destulă putere morală, eşti rob al îndoielilor şi stăpânit de obiceiurile vieţii tale păcătoase. Făgăduinţele şi hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-ţi poţi controla şi stăpâni gândurile, impulsurile şi simţămintele. Amintirea făgăduielilor nerespectate şi a angajamentelor neîmplinite slăbeşte încrederea în propria ta sinceritate şi te face să crezi că Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie să deznădăjduieşti. Ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura omului, puterea ce ia hotărâri sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a voinţei. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu stă în puterea noastră să ne schimbăm inima şi nici să predăm lui Dumnezeu simţămintele; dar putem alege să-l slujim. Putem să-I dăm voinţa; atunci El va lucra în noi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. În acest fel, întreaga noastră fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; simţămintele noastre vor fi atunci îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.

Dorinţele de bine şi de sfinţire sunt foarte bune. Dar dacă ne limităm numai la dorinţe, ele nu ne vor folosi la nimic. Mulţi se vor pierde, deşi au sperat şi au dorit să fie creştini. Ei nu ajung să-şi supună voinţa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevăraţi creştini.

Prin dreapta folosire a voinţei se poate produce o schimbare totală în viaţa omului. Dacă-ţi supui voinţa lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile şi stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic şi astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăieşti viaţa nouă, viaţa de credinţă.