Calea către Hristos - cap. 9, Viaţa şi faptele noastre

Dumnezeu este pentru întreg Universul izvorul vieţii, luminii şi bucuriei. Asemenea razelor de lumină de la soare, asemenea apei care se revarsă dintr-un izvor viu, tot aşa binecuvântările se revarsă de la Dumnezeu peste toate creaturile Sale. Şi oriunde viaţa lui Dumnezeu se află în inimile oamenilor, ea se revarsă şi asupra altora în iubire şi binecuvântare.

Bucuria Mântuitorului nostru consta în înălţarea şi răscumpărarea celor căzuţi în păcat. Pentru realizarea acestui scop, El nu Şi-a considerat viaţa ca fiind scumpă înaintea Sa şi a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea. Chiar şi îngerii sunt totdeauna angajaţi în a lucra pentru fericirea altora. Aceasta este bucuria lor. Ceea ce inimile egoiste ar socoti drept un serviciu umilitor, adică acela de a sluji celor care sunt nenorociţi şi, din toate punctele de vedere inferiori lor în caracter şi rang, este totuşi lucrarea îngerilor fără păcat. Spiritul iubirii Domnului Hristos ce se jertfeşte pe sine este spiritul care cuprinde întreg cerul şi care constituie esenţa binecuvântărilor Lui. Acesta este spiritul pe care urmaşii lui Hristos îl vor avea, lucrarea pe care ei o vor face.

Când iubirea lui Hristos este păstrată ca ceva scump în inimă, asemenea mirosului unui parfum plăcut ea nu poate fi ascunsă. Influenţa ei sfântă va fi simţită de toţi aceia cu care venim în contact. Spiritul Domnului Hristos în inimă este asemenea unui izvor în deşert, curgând ca să învioreze totul, făcând pe cei ce sunt gata să piară doritori să bea din apa vieţii.

Iubirea faţă de Hristos se va manifesta în dorinţa de a lucra aşa cum a lucrat El, pentru binecuvântarea şi înălţarea omenirii. Ea ne va face să avem iubire, bunătate şi simpatie faţă de toate fiinţele create de cerescul nostru Tată.

Viaţa Mântuitorului pe pământ n-a fost o viaţă comodă, închinată Sieşi, ci El a muncit din greu, depunând eforturi serioase, neobosite pentru mântuirea omenirii pierdute. Din ieslea de la Betleem până la crucea Golgotei, Domnul Hristos a mers pe calea jertfirii de sine şi n-a căutat să fie scutit de sarcini grele, călătorii istovitoare, de griji şi lucrări epuizante. El spunea: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Acesta era singurul şi marele scop al vieţii Sale. Toate celelalte erau secundare şi subordonate. Mâncarea şi băutura Sa erau acelea de a face voia lui Dumnezeu şi a sfârşi lucrarea Sa. Eul şi interesul egoist n-au avut nici un loc în activitatea Sa.

Tot la fel şi cei care sunt părtaşi harului lui Hristos vor fi gata să facă orice sacrificiu pentru ca şi alţii, pentru care a murit Domnul Hristos, să poată fi părtaşi ai darului ceresc. Ei vor face tot ceea ce pot pentru a face mai bună lumea în care trăiesc. Acest spirit este rodul sigur al unui suflet cu adevărat convertit. De îndată ce cineva vine la Hristos, în inima lui se naşte dorinţa de a face cunoscut şi altora ce minunat prieten a găsit în Hristos; căci adevărul mântuitor şi sfinţitor nu poate fi ascuns în inima sa. Asemenea lui Filip când a găsit pe Mântuitorul, şi noi vom invita pe alţii să privească faţa Lui. Vom căuta să le arătăm bunătatea atrăgătoare a Domnului Hristos, împreună cu realităţile nevăzute ale împărăţiei cerurilor. Atunci vom avea o dorinţă puternică de a merge pe aceeaşi cale pe care a mers şi Domnul Hristos. Vom fi atunci stăpâniţi de dorinţa plină de zel ca şi cei din jurul nostru să poată privi „pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Efortul făcut pentru binecuvântarea altora va avea ca rezultat propria noastră binecuvântare. Acesta a fost de fapt scopul urmărit de Dumnezeu atunci când ne-a dat partea noastră de lucru în cadrul Planului de Mântuire. El a dat astfel oamenilor privilegiul de a deveni părtaşi de natură divină şi, la rândul lor, aceştia să fie o binecuvântare pentru toţi semenii lor. Aceasta este cea mai mare onoare, cea mai mare bucurie pe care Dumnezeu o poate da celor credincioşi. Cei care devin astfel părtaşi la lucrarea iubirii divine sunt aduşi tot mai aproape de Creatorul lor.

Dumnezeu ar fi putut să încredinţeze îngerilor din ceruri lucrarea de vestire a soliei Evangheliei şi toată lucrarea slujirii din iubire. El ar fi putut să folosească alte mijloace pentru împlinirea planurilor Sale. Dar în marea Sa iubire, a ales să ne facă conlucrători cu El, cu Domnul Hristos şi cu îngerii, pentru ca să putem fi părtaşi binecuvântării, bucuriei şi înălţării spirituale care rezultă din această slujire neegoistă.

Făcându-ne părtaşi suferinţelor Lui, noi suntem aduşi în relaţii de împreună simţire cu Domnul Hristos. Fiecare act de sacrificiu de sine pentru binele altora întăreşte spiritul binefacerii în inima dătătorului, legându-l tot mai strâns de Răscumpărătorul lumii, care, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim (2 Corinteni 8, 9). Şi când noi împlinim în acest fel scopul divin al existenţei noastre, numai atunci viaţa poate fi o binecuvântare pentru noi.

Dacă vei lucra aşa cum Domnul Hristos a stabilit că trebuie să lucreze ucenicii Săi, câştigând suflete pentru El, atunci vei simţi nevoia unei experienţe spirituale mai profunde, cum şi a unei cunoaşteri mai înalte a lucrurilor dumnezeieşti; atunci vei înseta şi vei flămânzi după neprihănire. Vei lupta atunci cu Dumnezeu în rugăciune şi, credinţa ta va fi întărită, iar sufletul tău va bea şi mai mult din izvoarele mântuirii. Întâmpinând împotrivire şi încercări, acestea te vor face să te apropii mai mult de Biblie, şi te vei ruga mai mult. Atunci vei creşte în harul şi în cunoştinţa Domnului Hristos şi vei obţine o experienţă bogată.

Spiritul lucrării dezinteresate pentru alţii dă caracterului profunzime, statornicie şi o bunătate plină de iubire asemenea lui Hristos, care aduce celui ce are un asemenea caracter pace şi fericire. Atunci aspiraţiile vieţii sunt mai înalte. Nu mai este loc pentru lenevie şi egoism. Aceia care folosesc în acest fel darurile spirituale vor creşte şi vor deveni puternici spre a lucra pentru Dumnezeu. Ei vor dobândi o înţelegere spirituală mai clară şi o credinţă puternică, mereu crescândă, cum şi o mai mare putere în rugăciune. Duhul lui Dumnezeu lucrând asupra lor „trezeşte armonii” sfinte în suflet ca răspuns la atingerea divină. Aceia care se consacră astfel unei lucrări dezinteresate, neegoiste, pentru binele altora, lucrează cu atât mai sigur la propria lor mântuire.

Singura cale pentru a creşte în har este aceea de a face în mod dezinteresat lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Domnul Hristos: a face tot ceea ce stă în puterile noastre ca să ajutăm şi să binecuvântăm pe aceia care au nevoie de ajutorul pe care li-l putem da. Puterea vine prin exerciţiu; activitatea este în esenţă condiţia vieţii. Aceia care se străduiesc să menţină vieţuirea creştină, acceptând în mod pasiv binecuvântările ce vin prin mijloacele harului, fără să facă nimic pentru Hristos nu fac altceva decât încearcă să trăiască numai mâncând, fără să şi muncească. Dar în cele spirituale, ca şi în cele fizice, aceasta are întotdeauna ca rezultat degenerare şi decădere. Un om care va refuza să-şi folosească membrele sale nu peste mult timp nu va mai avea putere ca să le folosească. Tot la fel şi creştinul care nu va folosi puterile pe care i le-a dat Dumnezeu, nu numai că nu va mai creşte în Hristos, dar va pierde şi puterea pe care o avea.

Biserica lui Hristos este instrumentul folosit de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Misiunea ei este de a duce lumii Evanghelia. Această îndatorire stă asupra tuturor creştinilor. Fiecare, în limitele darului său şi ale ocaziilor pe care le are, trebuie să aducă la îndeplinire însărcinarea Mântuitorului. Iubirea lui Hristos, descoperită nouă, ne face datori faţă de toţi aceia care nu-L cunosc. Dumnezeu ne-a dat lumină nu numai pentru noi, ci pentru a o revărsa şi asupra altora.

Dacă urmaşii Domnului Hristos ar fi treji la postul datoriei lor, ar fi mii acolo unde astăzi este numai unul care vesteşte Evanghelia în ţările lumii. Toţi aceia care nu se pot angaja personal în această lucrare pot totuşi s-o susţină cu mijloacele lor, cu simpatia şi rugăciunile lor. Şi mai este încă mult de lucru pentru suflete chiar în ţările aşa-zise creştine.

Nu este nevoie să mergem în ţările păgâne, nici chiar să părăsim cercul restrâns al familiei, dacă îndatoririle noastre ne reţin aici, ca să lucrăm pentru Hristos. Noi putem face acest lucru în cămin, în comunitate, printre cei care au legătură cu noi, printre cei cu care lucrăm zilnic.

Cea mai mare parte a vieţii Mântuitorului pe pământ a fost petrecută lucrând din greu în micul atelier de dulgherie din Nazaret. Îngerii slujitori vegheau pe Domnul vieţii pe când Acesta mergea printre ţărani şi meseriaşi, nerecunoscut şi neonorat. El îşi îndeplinea tot atât de conştiincios chemarea în timp ce lucra la modestul Său meşteşug, ca şi atunci când vindeca pe bolnavi sau când umbla pe valurile răscolite de furtună ale mării Galileii. Tot aşa şi noi putem umbla şi lucra cu şi pentru Hristos în cele mai umile îndatoriri şi în cele mai de jos poziţii ale vieţii.

Apostolul spune: „Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (1 Corinteni 7, 24). Omul de afaceri poate să-şi conducă afacerile în aşa fel încât, datorită cinstei şi credinţei sale, Domnul să fie preamărit. Dacă el este un adevărat urmaş al Domnului Hristos, va demonstra religia lui în tot ce face şi va da pe faţă înaintea oamenilor spiritul lui Hristos. Mecanicul poate fi un reprezentant vrednic şi credincios al Aceluia care a muncit din greu în umila Sa viaţă trăită printre dealurile din Galilea. Toţi aceia care poartă numele lui Hristos să lucreze şi să se comporte astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor bune, să slăvească pe Creatorul şi Răscumpărătorul lor.

Mulţi au găsit scuze pentru faptul că n-au pus darurile lor în slujba lui Hristos, spunând că alţii au avut daruri şi ocazii mai bune ca ei. A existat chiar ideea că numai cei care sunt în mod deosebit talentaţi, numai acestora li se cere să-şi consacre capacităţile în slujba lui Dumnezeu. Unii au înţeles că talentele au fost date numai unei anumite clase favorizate excluzând pe ceilalţi care, bineînţeles, nu sunt chemaţi să se împărtăşească nici de activitatea acelora, nici de răsplata lor. Dar în parabola Domnului nu sunt prezentate în acest fel lucrurile. Când stăpânul casei a chemat pe slujitori, el a dat fiecăruia partea sa de lucru.

Cu un spirit plin de iubire, putem îndeplini cele mai umile îndatoriri ale vieţii „ca pentru Domnul” (Coloseni 3, 23). Dacă iubirea lui Dumnezeu este în inimă, ea se va manifesta atunci în viaţa de fiecare zi. Vom fi atunci înconjuraţi de parfumul plăcut al prezenţei lui Hristos, iar influenţa noastră va fi spre înălţare şi binecuvântare.

Nu trebuie să aştepţi ocazii mari, speciale sau talente extraordinare pentru ca numai atunci să lucrezi pentru Dumnezeu. Nu trebuie să te gândeşti ce va gândi lumea despre tine. Dacă viaţa ta zilnică este o mărturie despre curăţia şi sinceritatea credinţei tale şi dacă şi ceilalţi sunt convinşi că dorinţa ta este să le fi de folos, atunci eforturile tale nu vor fi în totul zadarnice.

Cei mai umili şi cei mai săraci dintre ucenicii Domnului Hristos pot fi o binecuvântare pentru alţii. Poate că ei nu-şi dau seama că fac ceva deosebit de bun, dar prin influenţa lor tăcută pot pune în mişcare valuri de binecuvântări tot mai adânci şi tot mai întinse, ale căror rezultate binecuvântate poate că nu le vor cunoaşte decât în ziua răsplătirii finale. Ei nu simt şi nici nu au cunoştinţă despre faptul că fac o lucrare însemnată. Ei nu sunt chemaţi să se împovăreze singuri cu îngrijorarea pentru reuşita lucrării. Ei nu trebuie să facă altceva decât să meargă înainte în linişte, îndeplinind cu credincioşie lucrarea pe care Dumnezeu le-o încredinţează, şi viaţa lor nu va fi trăită în zadar. Viaţa lor proprie va creşte atunci mai mult şi tot mai mult după chipul Domnului Hristos; ei sunt atunci lucrători împreună cu Dumnezeu în viaţa aceasta şi se pregătesc astfel pentru lucrarea cea mai înaltă şi pentru bucuria neumbrită de nimic a vieţii veşnice.