Tragedia veacurilor - cap. 19, Lumină prin întuneric

Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru.

Nici un adevăr nu este mai clar arătat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, îi conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mişcări, pentru a face să înainteze lucrarea de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosiţi de El pentru împlinirea planurilor Sale de har şi de milă. Fiecare are o parte de îndeplinit; fiecăruia îi este acordată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său şi îndestulătoare spre a-l face în stare să împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat s-o facă. Cu toate acestea, nici un om, oricât ar fi fost el onorat de Cer, n-a ajuns la o înţelegere deplină a marelui Plan de Mântuire sau chiar la o apreciere desăvârşită a planului divin în lucrarea timpului său. Oamenii nu înţeleg pe deplin ce ar dori Dumnezeu să aducă la îndeplinire prin lucrarea pe care le-o dă de făcut; ei nu înţeleg sub toate aspectele ei solia pe care o rostesc în numele Său.

„Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic?” „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul.

Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre!” „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este nici unul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.” (Iov 11, 7; Isaia 55, 8.9; 46, 9.10).

Chiar şi proorocii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înţeles pe deplin importanţa descoperirilor încredinţate lor. Înţelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la altul, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele.

Petru, scriind despre mântuirea adusă la lumină prin Evanghelie, spune: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri.” (1 Petru 1, 10-12).

Cu toate că nu le-a fost dat proorocilor să înţeleagă deplin lucrurile descoperite, ei au căutat cu stăruinţă să primească toată lumina pe care Dumnezeu le-o descoperise după buna Sa plăcere. Ei „cercetau cu stăruinţă, căutând să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei!” Ce lecţie pentru poporul lui Dumnezeu din era creştină, pentru a cărui folosinţă au fost date aceste proorocii slujitorilor Săi! „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru noi spuneau aceste lucruri”. Observaţi pe aceşti oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, cercetând cu stăruinţă descoperirile date lor pentru generaţiile care nu se născuseră încă. Puneţi în contrast zelul lor sfânt cu neglijenţa manifestată de cei favorizaţi din zilele sfârşitului faţă de acest dar al cerului. Ce mustrare pentru cei indiferenţi, iubitori de comoditate şi lume, care se mulţumesc să declare că profeţiile nu pot fi înţelese!

Deşi minţile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să pătrundă în sfaturile Celui Infinit sau să înţeleagă deplin realizarea scopurilor Sale, se întâmplă adesea ca, din cauza vreunei greşeli sau vreunei neglijenţe din partea lor, să înţeleagă slab soliile Cerului. Nu rareori mintea oamenilor şi chiar a slujitorilor lui Dumnezeu este atât de orbită de părerile omeneşti, de tradiţii şi de învăţăturile false ale oamenilor, încât nu sunt în stare să prindă decât în parte lucrurile mari pe care El le-a descoperit în Cuvântul Său. Aşa au stat lucrurile cu ucenicii lui Hristos, chiar atunci când Mântuitorul era cu ei în persoană. Mintea lor era îmbibată de concepţia populară cu privire la Mesia, ca prinţ pământesc, care urma să-l ridice pe Israel pe tronul împărăţiei universale, şi nu puteau înţelege însemnătatea cuvintelor Lui prin care prevestea suferinţele şi moartea Sa.

Însuşi Hristos îi trimisese cu solia: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. (Marcu 1, 15). Această solie era întemeiată pe profeţia capitolului 9 din Daniel. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni erau arătate de înger că se întind până la „prinţul Mesia”, iar ucenicii priveau înainte, cu speranţe sigure şi cu anticipări pline de bucurie, spre întemeierea împărăţiei lui Mesia la Ierusalim, pentru a conduce pământul întreg.

Ei predicau solia pe care Hristos le-o încredinţase, cu toate că înţelegeau greşit sensul ei. În timp ce vestirea lor se întemeia pe pasajul din Daniel 9, 25, ei nu vedeau în versetul următor al aceluiaşi capitol că Mesia avea să fie stârpit. Încă de la naşterea Sa, inimile lor se opriseră la slava anticipată a unei împărăţii pământeşti, şi aceasta le-a orbit înţelegerea atât faţă de prevederile proorociei, cât şi faţă de cuvintele lui Hristos.

Cu toate acestea, ei şi-au adus la îndeplinire datoria, prezentând naţiunii iudaice chemarea plină de milă şi apoi, chiar atunci când se aşteptau să-L vadă pe Domnul lor urcând pe tronul lui David, L-au văzut prins ca un răufăcător, biciuit, batjocorit, condamnat şi înălţat pe crucea Calvarului. Ce

disperare şi groază au înfrânt inimile ucenicilor în zilele când Domnul lor dormea în mormânt!

Hristos venise la timpul precis şi în felul proorocit de profeţie. Mărturia Scripturii se împlinise în toate amănuntele lucrării Sale. El predicase solia mântuirii şi „Cuvântul Lui era plin de putere”. Inimile ascultătorilor mărturisiseră că El era din ceruri. Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu atestaseră însărcinarea divină a Fiului Său.

Ucenicii se ţineau neîntrerupt, cu o dragoste ce nu piere, de Domnul lor iubit. Şi cu toate acestea, mintea lor era învăluită în nesiguranţă şi îndoială. În chinul lor, nu şi-au amintit de cuvintele lui Hristos care arătau înainte către suferinţele şi moartea Sa. Dacă Isus din Nazaret fusese adevăratul Mesia, ar fi fost ei aruncaţi în durere şi dezamăgire? Aceasta era întrebarea care le tortura sufletele, în timp ce Mântuitorul zăcea în mormântul Său, în ceasurile disperate ale acelui Sabat care despărţea moartea de învierea Sa.

Cu toate că noaptea durerii adusese întuneric în jurul acestor urmaşi ai lui Isus, ei n-au fost uitaţi. Profetul spunea: „Chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea! El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui” (Mica 7, 8.9) „Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru tine: ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul ca lumina”. Dumnezeu spune: „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. „Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.” (Psalmii 139, 12; 112, 4; Isaia 42, 16).

Vestirea pe care o duseseră ucenicii în numele Domnului era corectă în toate amănuntele, iar evenimentele către care arătase ea aveau loc chiar atunci.

„S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este la uşi”, fusese solia lor. La încheierea „vremii” — a celor şaizeci şi nouă de săptămâni, din Daniel capitolul 9, care urmau să se întindă până la „Unsul”, Mesia — Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar Împărăţia lui Dumnezeu, despre care ei spuseseră că este la uşi, fusese întemeiată prin moartea lui Hristos. Această împărăţie nu era aşa cum fuseseră ei învăţaţi să creadă, o împărăţie pământească. Nu era nici împărăţia aceea veşnică, nemuritoare, care va fi întemeiată atunci când „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor de sub cerul întreg, vor fi date poporului sfinţilor Celui Preaînalt”, acea împărăţie veşnică în care „toate puterile Îl vor sluji şi-L vor asculta”. (Daniel 7, 27). În Biblie, expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” este folosită pentru a desemna atât împărăţia harului, cât şi împărăţia slavei. Împărăţia harului este scoasă în evidenţă de Pavel în Epistola către Evrei. După ce arată spre Hristos, ca Mijlocitor plin de milă, care „este mişcat de simţul slăbiciunilor noastre”, apostolul spune: „Să ne apropiem cu încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har”. (Evrei 4, 15.16). Tronul harului reprezintă împărăţia harului, deoarece existenţa unui tron implică existenţa unei împărăţii. În multe din parabolele Sale, Hristos întrebuinţează expresia „împărăţia cerurilor” pentru a descrie lucrarea harului divin asupra inimilor oamenilor.

În felul acesta tronul slavei reprezintă împărăţia slavei; şi la această împărăţie se face referire în cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25, 31.32). Această împărăţie este încă în viitor. Nu se va întemeia, până la a doua venire a lui Hristos.

Împărăţia harului însă a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost pus în aplicare planul pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Până atunci, ea exista în planul şi în făgăduinţa lui Dumnezeu; şi prin credinţă oamenii pot deveni supuşii ei. Dar în realitate n-a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în lucrarea Sa pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpăţânarea şi nerecunoştinţa oamenilor, Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de amărăciune a tremurat în mâna Sa. El putea chiar şi atunci să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să lase neamul omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Şi-a dat viaţa şi cu ultima suflare a strigat „S-a sfârşit”, atunci împlinirea Planului de Mântuire a fost asigurată. Făgăduinţa mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăţia harului, care până acum existase prin făgăduinţa lui Dumnezeu, a fost atunci întemeiată.

În felul acesta moartea lui Hristos — chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca fiind nimicirea finală a nădejdii lor — a fost aceea care a asigurato pentru vecie. În timp ce îi aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă a corectitudinii credinţei lor. Evenimentul care-i umpluse de jale şi disperare era acela care deschidea uşa nădejdii pentru orice fiu al lui Adam şi în care se concentra viaţa viitoare şi fericirea veşnică pentru toţi cei credincioşi ai lui Dumnezeu din toate veacurile.

Planurile milei infinite şi-au ajuns împlinirea chiar şi în dezamăgirea ucenicilor. În timp ce inimile lor fuseseră câştigate de harul divin şi de puterea învăţăturilor lui Isus, care „a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuşi, aurul curat al iubirii lor pentru Domnul, era amestecat de mândrie lumească şi ambiţii egoiste. Chiar şi în camera unde au mâncat Paştele, în ora aceea solemnă când Domnul lor intrase deja în întunericul din Ghetsemani, „se luptau între ei, care să fie socotit cel mai mare”. (Luca 22, 24). Gândul lor era la tron, coroană şi slavă, în timp ce chiar în faţa lor se afla ruşinea, agonia din grădină, sala de judecată şi crucea Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea care-i făcuse să se prindă, cu atâta încăpăţânare, de învăţătura rătăcită a vremii lor şi să treacă neatenţi pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau natura adevărată a Împărăţiei Sale şi către agonia şi moartea Sa. Şi aceste rătăciri au dus la încercarea — dureroasă, dar necesară — care fusese îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înţeleseseră greşit însemnătatea soliei lor şi nu-şi dăduseră seama de aşteptările lor, predicaseră totuşi avertizarea dată de Dumnezeu, iar Domnul urma să le răsplătească credinţa şi să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredinţată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a Evangheliei slăvite despre Domnul lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru lucrarea în vederea căreia le fusese îngăduită experienţa ce li se păruse atât de amară.

După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus şi, începând „de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24, 27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credinţa s-a aprins. Ei erau „născuţi din nou la o nădejde vie”, chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze înţelegerea şi să le prindă credinţa de „Cuvântul temeinic al profeţiei”. El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susţinut de mărturia Sa personală, ci datorită dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile şi umbrele legii tipice şi de către profeţiile Vechiului Testament. Trebuie ca urmaşii lui Hristos să aibă o credinţă inteligentă nu numai pentru ei, ci şi pentru a putea duce lumii cunoştinţa despre Hristos. Şi, ca prim pas în răspândirea acestei cunoştinţe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către „Moise şi toţi proorocii”. Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea şi importanţa Scripturilor Vechiului Testament.

Ce schimbare s-a produs în inimile ucenicilor când au privit încă o dată faţa iubită a Mântuitorului! (Luca 24, 32). Într-un sens mai deplin şi mai desăvârşit decât înainte, ei „L-au găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi prooroci”. Nesiguranţa, chinul şi disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârşite, unei credinţe neumbrite. Nu e de mirare că după înălţarea Sa ei „erau continuu în templu lăudându-L şi binecuvântându-L pe Dumnezeu”. Oamenii, ştiind numai despre moartea infamă a Mântuitorului, se aşteptau să vadă pe faţa lor expresia amărăciunii, a confuziei şi a înfrângerii; dar au văzut bucurie şi biruinţă. Ce pregătire primiseră aceşti ucenici pentru lucrarea care le stătea înainte! Ei trecuseră prin cele mai adânci încercări care fuseseră posibile în experienţa lor şi au văzut cum, atunci când orice viziune omenească era pierdută, Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise triumfând. De aici înainte ce putea slăbi credinţa şi ce putea răci zelul iubirii lor? În cea mai aprigă durere, ei avuseseră „o mângâiere puternică”, o nădejde care era ca „o ancoră a sufletului, tare şi neclintită” (Evrei 6, 18.19). Ei fuseseră martori ai înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi erau încredinţaţi că „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, şi nici o altă făptură” nu erau în stare să-i despartă „de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru”. „În toate aceste lucruri, spuneau ei, suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8, 38.39.37). „Cuvântul lui Dumnezeu dăinuieşte în veac.” (1 Petru 1, 25). „Şi cine ne osândeşte? Hristos a murit, mai mult, El a înviat şi este chiar la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” (Romani 8, 34)

„Poporul Meu”, zice Domnul, „nu va mai fi niciodată de ocară”. (Ioel 2, 26). „Seara vine plânsul iar dimineaţa vine veselia.” (Psalmii 30, 5). Când în ziua învierii aceşti ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul, inimile lor ardeau în ei când ascultau cuvintele Sale; când au văzut fruntea, mâinile şi picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei, când, înainte de înălţarea Sa, Isus i-a condus afară din

Betania, şi ridicându-şi mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia”, adăugând: „Iată, că Eu sunt cu voi întotdeauna” (Marcu 16, 15; Matei 28, 20); când în Ziua Cincizecimii Mângâietorul făgăduit a coborât şi a fost dată putere de sus, iar sufletele credincioşilor au tresărit de conştienţa prezenţei Domnului lor înălţat, atunci, chiar dacă, asemenea Lui, ar fi trebuit să treacă prin sacrificiu şi martiraj, ei nu ar fi dat slujirea Evangheliei harului Său şi „coroana neprihănirii”, care va fi primită la venirea Sa, pentru slava unui tron pământesc care fusese nădejdea de la început a uceniciei lor. El, care „va face cu mult mai mult decât putem noi cere sau gândi”, le-a acordat părtăşia suferinţelor Sale, comunicarea bucuriei Sale, „bucuria de a aduce multe suflete la slavă, o bucurie negrăită”, „o greutate veşnică de slavă”, faţă de care, spune Pavel, suferinţele noastre de o clipă nu merită să fie comparate.

Experienţa ucenicilor care au predicat „Evanghelia Împărăţiei” la prima venire a lui Hristos îşi are corespondentul în experienţa acelora care au predicat solia celei de a doua veniri a Sa. După cum ucenicii au mers predicând: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, tot astfel Miller şi tovarăşii lui au predicat că perioada profetică din urmă şi cea mai lungă, scoasă în evidenţă de Biblie, era gata să se încheie, că judecata era aproape, iar împărăţia veşnică urma să se arate. Predicarea venirii, de către ucenici, se întemeia pe cele şaptezeci de săptămâni din Daniel capitolul 9. Dar solia lui Miller şi a tovarăşilor săi anunţa încheierea celor 2300 de zile, din Daniel 8, 14, din care cele şaptezeci de săptămâni erau doar o parte. Predicarea fiecăruia s-a întemeiat pe împlinirea unei alte părţi din aceeaşi mare perioadă profetică.

Asemenea primilor ucenici, William Miller şi tovarăşii lui n-au înţeles deplin importanţa soliei pe care o vesteau. Rătăciri, care fuseseră împământenite de multă vreme în biserică, i-a împiedicat să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important al profeţiei. De aceea, cu toate că au vestit solia pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o să o ducă lumii, printr-o înţelegere greşită a sensului ei, au suferit dezamăgirea.

În explicarea pasajului din Daniel 8, 14: „Până vor trece 2300 de zile apoi sfântul locaş va fi curăţit”, Miller, aşa cum s-a stabilit, a adoptat concepţia, primită unanim, că pământul este sanctuarul şi a crezut că, de fapt, curăţirea sanctuarului reprezenta curăţirea pământului prin foc la venirea Domnului. Şi când a descoperit că încheierea celor 2300 de zile era profetizată cu precizie, el a tras concluzia că aceasta descoperea timpul celei de a doua veniri. Greşeala lui a rezultat din acceptarea concepţiei populare de atunci cu privire la Sanctuar.

În sistemul tipic, care era o umbră a jertfei şi a preoţiei lui Hristos, curăţirea sanctuarului era ultimul serviciu îndeplinit de marele preot în ciclul anual de slujbe. Aceasta era lucrarea de încheiere a ispăşirii — o îndepărtare a păcatului din Israel. Ea prefigura lucrarea de încheiere în slujba Marelui nostru Preot din ceruri, prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor poporului Său, care sunt scrise în rapoartele cerului. Acest serviciu cuprinde o lucrare de cercetare, o lucrare de judecată; şi precede imediat venirea lui Hristos pe norii cerului cu putere şi slavă mare; căci atunci când vine, toate cazurile au fost hotărâte. Isus spune: „Răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după faptele lui”. (Apocalipsa 22, 12). Lucrarea aceasta de judecată, care precede imediat a doua venire, este anunţată în prima solie îngerească din Apocalipsa 14, 7: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă căci a venit ceasul judecăţii Lui”.

Aceia care au vestit această avertizare au avut solia potrivită pentru timpul potrivit. Dar, aşa cum primii ucenici au declarat: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, întemeiaţi pe proorocia din Daniel capitolul 9, fără să înţeleagă că moartea lui Mesia era profetizată în aceeaşi Scriptură, tot astfel Miller şi tovarăşii lui au predicat solia întemeiată pe Daniel capitolul 8, 14 şi Apocalipsa capitolul 4, 7, fără să vadă că în Apocalipsa capitolul 14 mai erau şi alte solii scoase în evidenţă care trebuiau de asemenea să fie vestite înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii au greşit cu privire la împărăţia care urma să fie întemeiată, la încheierea celor şaptezeci de săptămâni, tot astfel adventiştii au greşit cu privire la evenimentul care urma să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. În ambele cazuri a fost o primire sau mai degrabă o subscriere la credinţele populare, care le-a orbit mintea faţă de adevăr. Ambele categorii au împlinit voia lui Dumnezeu, vestind solia care El dorea să fie dată, şi amândouă, prin greşita înţelegere a soliei lor, au suferit dezamăgirea.

Dar Dumnezeu Şi-a împlinit planul Său binefăcător, îngăduind ca avertizarea cu privire la judecată să fie dată exact aşa cum trebuia. Ziua cea mare era aproape şi, în providenţa Sa, oamenii au fost cercetaţi la timpul hotărât, pentru a le descoperi ce era în inimile lor. Solia avea ca scop să încerce şi să cureţe biserica. Ei au fost determinaţi să vadă dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos şi de cer. Ei mărturiseau că Îl iubesc pe Mântuitorul şi acum trebuiau să-şi dovedească iubirea. Erau ei gata să renunţe la nădejdile şi ambiţiile lor pământeşti şi să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Solia urmărea să-i facă în stare să vadă adevărata lor stare spirituală; a fost trimisă din milă pentru a-i trezi să-L caute pe Domnul, cu pocăinţă şi umilinţă.

Chiar şi dezamăgirea, cu toate că era urmarea greşitei lor înţelegeri a soliei pe care o dăduseră, urma să fie schimbată în bine. Ea trebuia să încerce inimile acelora care mărturisiseră că au primit avertizarea. Oare, în faţa dezamăgirii urmau să renunţe la experienţa lor şi să părăsească încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta în rugăciune şi umilinţă să vadă unde au greşit în înţelegerea profeţiei?

Câţi au fost mânaţi de teamă sau de impuls şi emoţie? Câţi erau cu inima împărţită şi necredincioasă? Mulţimi mărturiseau că iubesc venirea Domnului. Când sunt chemaţi să sufere batjocura şi mustrarea lumii şi încercarea amânării şi dezamăgirii, vor renunţa ei la credinţă? Din cauză că n-au înţeles imediat procedeele lui Dumnezeu cu ei, vor respinge adevărurile sprijinite de mărturia cea mai clară a Cuvântului Său?

Această încercare avea să descopere puterea acelora care, cu o credinţă adevărată, ascultaseră de ceea ce crezuseră a fi învăţătura Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu. Ea urma să-i înveţe, aşa cum numai o astfel de experienţă putea s-o facă, primejdia de a primi teoriile şi interpretările oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul interpret. Pentru copiii credinţei, nedumerirea şi amărăciunea, care au fost urmarea greşelii lor, trebuiau să lucreze îndreptarea necesară. Ei aveau să fie conduşi la un studiu mai atent al Cuvântului profetic. Urmau să fie învăţaţi să examineze mai cu atenţie temeiul credinţei lor şi să respingă orice lucru, oricât de mult ar fi acceptat de lumea creştină, care nu era întemeiat pe Scripturile adevărului.

Pentru aceşti credincioşi, ca şi cu primii ucenici, ceea ce în ceasul încercării părea întunecat pentru înţelegerea lor urma să fie clarificat după aceea. Când urmau să vadă sfârşitul pe care-l va da Domnul, aveau să ştie că, în ciuda încercării, care a fost urmarea greşelilor lor, planurile Sale de iubire faţă de ei se împliniseră fără greş. Ei aveau să înveţe printr-o experienţă binecuvântată că El este „foarte îndurător şi plin de milă”, că toate căile Sale sunt „milă şi adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său şi mărturiile Sale”.