Tragedia veacurilor - cap. 23, Ce este sanctuarul?

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pivotul central al credinţei advente, a fost acesta: „Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul Locaş va fi curăţit” (Daniel 8, 14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele profetizate aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel ca restul lumii creştine, adventiştii susţineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înţelegeau că astfel curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin focul zilei din urmă şi că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844.

Dar timpul stabilit trecuse şi Domnul nu Se arătase. Credincioşii ştiau că sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu nu greşeşte. Atunci interpretarea lor trebuia să fi fost greşită; dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat nodul dificultăţilor, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Şi nu puteau aduce nici o dovadă în susţinerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când a fost aşteptat. Ei susţineau că, dacă zilele profetice s-ar fi sfârşit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curăţească sanctuarul, curăţind pământul prin foc; şi că, dacă n-a venit, înseamnă că profeţia nu s-a încheiat atunci.

Acceptarea acestei concluzii însemna renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului, în toamna anului 457 în.Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor profetizate în explicarea acelei perioade din Daniel 9, 25-27. Şaizeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, anul 27 d.Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a şaptezecia, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d.Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni — sau 490 de ani — erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către neamuri în anul 34 d.Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se terminau în anul 1844. „Atunci, spunea îngerul, sanctuarul va fi curăţit”. În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeţiei s-au împlinit indiscutabil la timpul stabilit.

În acest calcul, totul era lămurit şi armonios, în afara faptului că nu s-a văzut nici un eveniment, petrecându-se în anul 1844, care să corespundă curăţirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârşit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme şi să se renunţe la poziţiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greş a profeţiei.

Însă Dumnezeu Şi-a condus poporul în marea mişcare adventă, puterea şi slava Sa au însoţit lucrarea şi El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric şi în dezamăgire sau să fie socotită drept rătăcită şi fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială şi de nesiguranţă.

Cu toate că mulţi renunţaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice şi negau concepţia corectă a mişcării întemeiată pe ea, alţii nu erau dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la o experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de Testimoniesle Duhului lui Dumnezeu. Aceştia erau convinşi că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeţii şi că era de datoria lor să ţină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând acelaşi drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei şi-au revizuit poziţia şi au studiat Scripturile ca să descopere greşeala făcută. Şi pentru că n-au văzut nici o greşeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduşi să examineze mai atent subiectul sanctuarului.

În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susţină concepţia populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicaţie a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul aşezării sale şi serviciile din el; mărturia scriitorilor sfinţi era atât de clară şi cuprinzătoare, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel spune în Epistola către Evrei: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele Legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor” (Evrei 9, 1-5).

Sanctuarul la care se referă Pavel aici era tabernacolul clădit de Moise la porunca lui Dumnezeu, ca fiind locaşul de pe pământ al Celui Preaînalt. „Să-Mi faceţi un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25, 8) a fost îndrumarea dată lui Moise când fusese pe munte cu Dumnezeu.

Izraeliţii călătoreau prin pustie, iar cortul a fost în aşa fel construit, încât să poată fi purtat din loc în loc; cu toate acestea, era o construcţie de o deosebită măreţie. Pereţii erau din scânduri drepte, acoperite cu aur şi puse în suporţi de argint, iar acoperişul era făcut dintr-o serie de învelitori, sau cortine, cele din exterior din piei, iar cele din interior, din ţesături fine, brodate frumos cu heruvimi. În afară de curtea exterioară, care cuprindea altarul arderilor de tot, tabernacolul era format din două despărţituri, numite Sfânta şi Sfânta Sfintelor, separate printr-o perdea sau acoperitoare bogată şi frumoasă, o perdea asemănătoare închidea şi intrarea în prima despărţitură.

În Sfânta se găsea candelabrul aşezat spre miazăzi, cu cele şapte candele care luminau sanctuarul atât ziua, cât şi noaptea; la miazănoapte era masa cu pâinile prezenţei, iar înaintea perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor era altarul tămâierii, din aur, de pe care norul de tămâie împreună cu rugăciunile lui Israel se înălţau zilnic înaintea lui Dumnezeu.

În Sfânta Sfintelor se găsea chivotul, o ladă din lemn preţios, acoperit cu aur, având în ea cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese Legea Celor Zece Porunci. Pe chivot, ca un capac pentru lada cea sfântă, era tronul harului, o piesă minunat lucrată, pe care se aflau heruvimi, câte unul la fiecare capăt, totul fiind lucrat din aur masiv. În această despărţitură se manifesta prezenţa divină prin norul de slavă dintre heruvimi.

După stabilirea evreilor în Canaan, cortul acesta a fost înlocuit cu Templul lui Solomon care, cu toate că era o construcţie stabilă şi la o scară mult mai mare, a păstrat aceleaşi proporţii şi a fost mobilat la fel. În forma aceasta, sanctuarul a existat — în afară de timpul cât a zăcut în ruine pe vremea lui Daniel — până la distrugerea lui de către romani, în anul 70 d.Hr.

Acesta este singurul sanctuar care a existat vreodată pe pământ şi despre care Biblia ne dă amănunte. Pavel a declarat că acesta era sanctuarul legământului dintâi. Dar oare noul legământ nu are nici un sanctuar?

Deschizând din nou Epistola către Evrei, cercetătorii după adevăr au descoperit că Pavel vorbeşte de existenţa unui al doilea sanctuar, al noului legământ, în cuvintele citate mai înainte: „Şi în adevăr, legământul dintâi avea şi el rânduieli de slujbă divină şi un sanctuar pământesc”. Folosirea cuvântului „şi” dă de înţeles că Pavel a vorbit şi mai înainte despre acest sanctuar. Astfel că, întorcându-se la începutul capitolului dinainte, ei au citit: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8, 1-2).

Aici este descoperit Sanctuarul noului legământ. Sanctuarul primului legământ a fost ridicat de om, clădit de Moise; acesta este însă edificat de Domnul, şi nu de om. În primul sanctuar slujeau nişte preoţi pământeşti; în acesta, Hristos, Marele nostru Preot, slujeşte la dreapta lui Dumnezeu. Primul se afla pe pământ, celălalt este în ceruri.

Apoi, cortul construit de Moise a fost făcut după un model. Domnul îl instruise astfel: „Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta”. Şi din nou i-a fost dată însărcinarea: „Vezi să faci după chipul, care ţi s-a arătat pe munte” (Exod 25, 9.40). Iar Pavel spune că primul tabernacol „era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe”, că locaşurile lui sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”; că preoţii care aduceau daruri după lege slujeau după „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” şi că „Hristos n-a intrat într-un locaş făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 9.23; 8, 5; 9, 24).

Sanctuarul din ceruri, în care slujeşte Hristos în favoarea noastră, este marele original, a cărui copie era sanctuarul construit de Moise. Dumnezeu a pus Duhul Său peste clăditorii sanctuarului pământesc. Îndemânarea artistică, manifestată în construirea lui, era o dovadă a înţelepciunii divine. Pereţii aveau aspectul aurului masiv, reflectând în toate părţile lumina celor şapte candele ale candelabrului de aur. Masa cu pâinile pentru punerea înainte şi altarul tămâierii străluceau ca aurul aprins. Covoarele mari, care formau tavanul, brodate cu figuri de îngeri în albastru, purpuriu şi cărămiziu, se adăugau la frumuseţea scenei. Iar dincolo de perdeaua a doua se afla sfânta Şechină, manifestarea vizibilă a slavei lui Dumnezeu, înaintea căreia nimeni, în afară de marele preot, nu putea să intre şi să trăiască.

Splendoarea neasemuită a sanctuarului pământesc reflecta, pentru viziunea omenească, slava acelui Templu ceresc, unde Hristos, înaintemergătorul nostru, slujeşte pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Locul locaşului Regelui regilor, în care mii de mii Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui (Daniel 7, 10); templul acela plin de slava tronului celui veşnic, unde serafimii, păzitorii strălucitori ai lui, îşi acoperă feţele în adorare, îşi putea găsi, în cea mai măreaţă clădire înălţată vreodată de mâini omeneşti, doar o slabă reflectare a slavei şi a imensităţii lui. Cu toate acestea, sanctuarul pământesc şi slujbele ce se ţineau acolo au dat învăţături importante cu privire la Sanctuarul ceresc şi la marea lucrare ce se face acolo pentru răscumpărarea omului.

Locurile sfinte ale Sanctuarului din ceruri erau reprezentate prin cele două despărţituri ale sanctuarului de pe pământ. Când apostolului Ioan i-a fost arătată în vedenie o privelişte a Templului lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo „şapte sfeşnice de foc arzând înaintea tronului” (Apocalipsa 4, 5). A văzut un înger „având o cădelniţă de aur; şi i s-a dat tămâie multă ca să o aducă împreună cu rugăciunile sfinţilor pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie” (Apocalipsa 8, 3). Aici profetului i s-a îngăduit să vadă prima despărţitură a Sanctuarului din ceruri; şi acolo a văzut „cele şapte candele de foc” şi „altarul de aur”, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi prin altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Iarăşi, „Templul lui Dumnezeu a fost deschis” (Apocalipsa 11, 19) şi a privit dincolo de perdeaua dinăuntru în Sfânta Sfintelor. Acolo a văzut „chivotul legământului Său”, reprezentat prin lada sfântă, construită de Moise pentru a pune acolo Legea lui Dumnezeu.

În felul acesta, aceia care studiau acest subiect au găsit dovada indiscutabilă a existenţei unui Sanctuar în ceruri. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel ne spune că modelul acela era Sanctuarul cel adevărat, care se găseşte în ceruri. Iar Ioan mărturiseşte că l-a văzut în ceruri.

În Templul din ceruri, locuinţa lui Dumnezeu, tronul Său este întemeiat pe neprihănire şi judecată. În Locul Preasfânt se află Legea Sa, marea regulă a dreptăţii după care trebuie să fie măsurată întreaga omenire. Chivotul, care conţine tablele Legii, este acoperit cu tronul harului, înaintea căruia Hristos mijloceşte cu sângele Său în favoarea păcătosului. În felul acesta este reprezentată unirea dintre dreptate şi milă în planul pentru răscumpărarea omului. Numai înţelepciunea infinită putea plănui această unire şi numai puterea infinită o putea aduce la îndeplinire; este o unire care umple tot cerul de uimire şi adorare. Heruvimii din sanctuarul pământesc, care priveau cu respect către tronul milei, reprezintă oastea cerească, ce urmăreşte cu interes lucrarea de mântuire. Aceasta este taina harului în care îngerii doresc să privească — pentru ca Dumnezeu să rămână drept în timp ce îl îndreptăţeşte pe păcătosul pocăit şi să reînnoiască legătura Sa cu neamul omenesc căzut; ca Hristos să Se coboare pentru a ridica mulţimi nenumărate din prăpastia distrugerii, pentru a le îmbrăca în hainele nepătate ale neprihănirii Sale şi pentru a le uni cu îngerii care n-au căzut niciodată, ca să locuiască pentru veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu.

Lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor al omului, este prezentată în acea frumoasă profeţie a lui Zaharia, cu privire la Acela „al cărui Nume este Odrasla”. Profetul spune: „Va zidi podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui (al Tatălui) de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie, şi o desăvârşită unire va domni între ei amândoi” (Zaharia 6, 12.13).

„El va clădi Templul Domnului.” Prin jertfa şi mijlocirea Sa, Hristos este atât temelia, cât şi Ziditorul bisericii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel Îl prezintă ca fiind „Piatra din capul unghiului”; în care „toată clădirea bine legată creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul în care şi noi”, zice el, „suntem clădiţi ca să fim un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2, 20-22).

„El va purta slava.” Lui Hristos Îi aparţine slava mântuirii pentru neamul omenesc decăzut. De-a lungul veacurilor veşnice, cântarea mântuiţilor va fi: „A Lui, care ne-a iubit, şi care ne-a spălat de păcatele noastre prin sângele Său ... a Lui să fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor” (Apocalipsa 1, 5.6).

„El va şedea şi va conduce de pe tronul Său şi va fi preot pe tronul Său.” Acum, „pe tronul slavei Sale”, împărăţia slavei încă n-a fost întemeiată. Dumnezeu nu-I „va da scaunul de domnie al tatălui Său David”, o împărăţie care „nu va avea sfârşit”, până când lucrarea Sa de Mântuitor nu va fi încheiată (Luca 1, 32.33). Ca preot, Hristos stă cu Tatăl pe tronul Său (Apocalipsa 3, 21). Pe tron, împreună cu Cel veşnic, stă Acela care există prin Sine Însuşi şi care „suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, ca să poată veni „în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.” (Isaia 53, 4; Evrei 4, 15; 2, 18; 1 Ioan 2, 1). Mijlocirea Sa o face cu trupul Său frânt şi cu o viaţă fără pată. Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele zdrobite mijlocesc pentru omul căzut, a cărui salvare a câştigat-o cu un preţ atât de mare.

„O desăvârşită unire va domni între Ei amândoi.” Iubirea Tatălui, nu mai mică decât a Fiului, este izvorul de mântuire pentru neamul omenesc pierdut. Isus le spunea ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: „Nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi; căci Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16, 26.27). Dumnezeu era „în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). Iar în slujirea din Sanctuarul de sus, „o desăvârşită unire va fi între Ei amândoi”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16).

La întrebarea: „Ce este sanctuarul?”, s-a răspuns lămurit în Scripturi. Termenul „sanctuar”, aşa cum este întrebuinţat în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o preînchipuire a lucrurilor cereşti; iar în al doilea rând, la „adevăratul cort” din ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, serviciul slujbelor simbolice a luat sfârşit. „Adevăratul cort” din cer este Sanctuarul noului legământ. Şi cum profeţia din Daniel 8, 14 s-a împlinit în această dispensaţiune, sanctuarul la care se referă el trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu se mai găsea nici un sanctuar de multe veacuri. În felul acesta, profeţia: „Până vor trece 2300 de zile, şi atunci sanctuarul va fi curăţit” arată indiscutabil către Sanctuarul din ceruri.

Dar mai rămâne să se dea răspuns la cea mai importantă întrebare: „Ce este curăţirea sanctuarului?” Scripturile Vechiului Testament ne spun că există o astfel de slujbă în legătură cu sanctuarul pământesc. Dar poate fi ceva în cer care trebuie curăţit? În Evrei capitolul 9, curăţirea atât a sanctuarului pământesc, cât şi a celui ceresc este clar prezentată: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta cu sânge de animale, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9, 22.23), chiar cu sângele preţios al lui Hristos.

Curăţirea, atât în serviciul tipic, cât şi în cel real, trebuia făcută cu sânge; în primul, cu sânge de animale, în cel de al doilea, cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curăţirea trebuie să fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este iertare. Iertarea, sau îndepărtarea păcatului, este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire. Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât în cer, cât şi pe pământ? Acest lucru se poate înţelege numai dacă ne gândim la serviciul simbolic; căci preoţii care oficiau pe pământ au slujit drept „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8, 5).

Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărţituri: preoţii slujeau zilnic în Locul sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispăşire în Locul preasfânt, pentru curăţirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: „Fără vărsare de sânge nu este iertare”. „Viaţa trupului este în sânge” (Leviticul 17, 11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa păcătosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în Locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: „Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării” (Leviticul 10, 17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.

Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare deosebită pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă o ispăşire pentru fiecare dintre despărţiturile sfinte: „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor”. O ispăşire era făcută şi pentru altar, ca „să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel” (Leviticul 16, 16.19).

O dată pe an, în marea Zi de Ispăşire, preotul intra în Locul preasfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În Ziua Ispăşirii, erau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, „unul pentru Domnul şi altul pentru ţapul de trimis” (Ver 8). Ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.

„Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul” (Ver 21.22). Ţapul de trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele şi să-şi spele şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.

Întreaga ceremonie era destinată să-i impresioneze pe izraeliţi cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu şi la ura Sa faţă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se întineze. Fiecărui om i se cerea să-şi întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispăşire. Toate treburile trebuiau lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi adâncă cercetare de inimă.

Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii. În Ziua Ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul preasfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţie cerinţelor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor.

Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca „o umbră a lucrurilor cereşti”. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24).

Lucrarea preotului în cursul anului din prima despărţitură a sanctuarului, „dincolo de perdea”, care constituia uşa şi despărţea Sfânta de curte, reprezintă lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălţarea Sa. Lucrarea preotului în slujba zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat împreună cu tămâia care se înălţa o dată cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi aduce, împreună cu parfumul preţios al propriei neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta a fost lucrarea de slujire în prima despărţitură a Sanctuarului din ceruri.

Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, „o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac ... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 6, 19.20; (Evrei 9, 12).

Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi. Şi aşa cum în serviciul simbolic se făcea o lucrare de ispăşire la încheierea anului, tot astfel, înainte ca lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se încheie, o lucrare de ispăşire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din Sanctuar. Acesta este serviciul care a început atunci când s-au încheiat cele 2300 de zile. La data aceea, aşa cum a fost proorocit de profetul Daniel, Marele nostru Preot a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne — curăţirea Sanctuarului.

După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin credinţă asupra jertfei pentru păcat şi, prin sângele ei, transferate în simbol asupra sanctuarului pământesc, tot aşa şi în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra lui Hristos şi transferate, în fapt, asupra Sanctuarului ceresc. Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo. Dar mai înainte ca aceasta să se poată face, trebuie să aibă loc o examinare a cărţilor cu rapoarte, pentru a stabili cine este îndreptăţit prin pocăinţa de păcat şi prin credinţa în Hristos la binefacerile ispăşirii Sale. De aceea, curăţirea Sanctuarului implică o lucrare de cercetare — o lucrare de judecată. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos pentru a-Şi răscumpăra poporul; căci atunci când vine, „răsplata este cu El ca să dea fiecăruia după faptele lui” (Apocalipsa 22, 12).

În felul acesta, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că, în loc să vină atunci pe pământ, la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, Hristos a intrat în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispăşirii ca pregătire pentru revenirea Sa.

S-a mai înţeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca fiind jertfa, iar marele preot Îl reprezenta pe Hristos ca Mijlocitor, ţapul de trimis îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi aşezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiţi. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul ţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului sânge, îndepărtează păcatele poporului Său din Sanctuarul ceresc la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra lui Satana care, conform judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală. Ţapul era trimis într-un ţinut nelocuit, pentru a nu se mai întoarce niciodată în adunarea lui Israel. Tot astfel va fi izgonit şi Satana din faţa lui Dumnezeu şi a poporului Său şi va fi adus la inexistenţă prin distrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.