Tragedia veacurilor - cap. 8, Luther înaintea Dietei

Un nou împărat — Carol al V-lea vine pe tronul Germaniei şi trimişii Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, prinţul-elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi nedumerire. Papistaşii n-ar fi fost mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu un edict imperial, care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că „nici maiestatea sa imperială şi nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greşite”, de aceea el cerea ca „Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învăţaţi, cucernici şi nepărtinitori”. (D’Aubigne, b.6, cap.11)

Atenţia tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie de către acest consiliu naţional; pentru prima dată prinţii Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părţile patriei au venit demnitarii bisericii şi ai statului. Prinţi cu tradiţie, din clasa înaltă, puternici şi mândri de drepturile lor ereditare, ecleziastici princiari înflăcăraţi de conştienţa superiorităţii lor în rang şi putere, cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme şi ambasadori din ţări vecine şi îndepărtate — toţi aceştia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon.

Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prinţul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire şi făgăduindu-i o discuţie liberă cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Şi pentru că sănătatea lui era la data aceea mult şubrezită, el scrise electorului: „Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă vor să folosească violenţa împotriva mea, şi aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredinţez problema în mâinile Domnului. Acela care i-a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc încă trăieşte şi domneşte. Dacă nu mă salvează, viaţa mea este de mică importanţă. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi şi să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor.... Vă puteţi aştepta la orice de la mine ... în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot, şi cu atât mai puţin să retractez.” (Idem, b.7, cap.1)

Atunci când la Worms au ajuns veştile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredinţat acest caz, a fost alarmat şi mâniat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna o punere în discuţie a autorităţii suveranului pontif. Mai mult decât atât, el îşi dădea seama că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om îi vor îndepărta pe mulţi dintre prinţi de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenţei lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; şi aceasta împreună cu presiunile legatului papal l-au făcut pe împărat să cedeze. Astfel, el scrise electorului că, dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg.

Nemulţumit de această victorie, Aleander a uneltit cu toată puterea şi viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenţia prinţilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzându-l pe reformator de „răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect şi hulă”. Dar vehemenţa şi pasiunea manifestate de legatul papal au demascat şi mai clar spiritul de care era însufleţit. „Este mânat de ură şi răzbunare” era constatarea generală, „mai mult decât de râvnă şi evlavie” (Idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther.

Aleander a susţinut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinţilor şi, învins în cele din urmă de presiunile regatului, Carol i-a poruncit să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. „A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei ... mama şi stăpâna tuturor bisericilor”. El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creştinătăţii. „Dotat cu darul vorbirii, a ştiut să se ridice la înălţimea acelei ocazii. Providenţa aranjase ca Roma să fie reprezentată şi să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în faţa celui mai măreţ dintre tribunale, înainte de a fi condamnată.” (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele cuvântării lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunţiului.

Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii şi a elocvenţei sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzaţii după acuzaţii, tratându-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. „În scrierile lui Luther”, zicea el, „există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici”.

Încheindu-şi pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreţ asupra susţinătorilor credinţei reformate: „Ce sunt toţi aceşti lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoţi corupţi, de călugări desfrânaţi, de judecători ignoranţi şi de nobili degradaţi, cu nişte oameni de rând pe care i-a indus în eroare şi pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere şi putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre şi îi va lumina pe cei neştiutori, îi va avertiza pe cei lipsiţi de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină şi va da putere celor slabi.” (D’Aubigne, b. 7, cap. 3)

Cu asemenea arme au fost atacaţi apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziţie cu rătăcirile înrădăcinate, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. „Cine sunt propagatorii acestor învăţături noi?” spun aceia care doresc o religie populară. „Sunt nişte neînvăţaţi, puţini la număr şi din clasa de jos. Cu toate acestea, pretind că au adevărul şi că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt neştiutori şi amăgiţi. Cu mult superioară la număr şi influenţă este biserica noastră! Câţi oameni mari şi învăţaţi sunt printre noi! Ce mare putere este de partea noastră!” Acestea sunt argumentele care au o influenţă grăitoare asupra lumii; dar nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.

Reforma nu s-a încheiat cu Luther, aşa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite şi altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar nu o poseda în totalitatea ei, adică acea lumină întreagă care trebuie dată lumii. Din vremea aceea şi până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor şi noi adevăruri au fost continuu descoperite.

Cuvântarea legatului papal a făcut o impresie profundă asupra Dietei. Acolo nu fusese prezent nici un Luther cu adevărurile clare şi convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe campionul papal. N-a fost făcută nici o încercare de a-l apăra pe reformator. De aceea s-a manifestat o dispoziţie generală nu numai de a-l condamna pe el şi învăţăturile pe care le predica, ci, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, să dezrădăcineze erezia. Roma se bucurase de cea mai favorabilă ocazie de a-şi apăra cauza. Tot ce se putea spune în apărarea ei fusese spus. Dar biruinţa aparentă era semnalul înfrângerii. De acum încolo, contrastul dintre adevăr şi rătăcire urma să se vadă mai clar atunci când se aflau în luptă deschisă. Niciodată, după ziua aceea, Roma nu avea să mai fie atât de sigură cum fusese până atunci.

În timp ce marea majoritate a membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulţi dintre ei vedeau şi deplângeau stricăciunea care exista în biserică şi doreau o îndreptare a abuzurilor care dominau în poporul german, ca urmare a corupţiei şi lăcomiei din ierarhia romană. Legatul prezentase conducerea papală în lumina cea mai favorabilă. Dar Domnul l-a inspirat pe un membru al Dietei să dea o descriere amănunţită şi reală efectelor tiraniei papale. Cu o hotărâre nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară şi a arătat cu o exactitate teribilă amăgirile şi nelegiuirile papalităţii, precum şi urmările lor înfricoşătoare. În încheiere a spus:

„Acestea sunt doar unele din abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice ruşine a fost dată la o parte şi singurul lor scop este ... bani, bani, bani ... astfel că predicatorii care ar trebui să predice adevărul nu spun decât minciuni şi nu sunt numai toleraţi, ci sunt răsplătiţi, deoarece cu cât mai mari sunt minciunile, cu atât mai mare este câştigul. Din acest izvor murdar izvorăsc asemenea ape infecte. Depravarea dă mâna cu lăcomia.... Vai, ruşinea făcută de cler este aceea care aruncă atât de multe suflete sărmane în condamnarea veşnică. Trebuie să se facă o reformă generală.” (Idem, b.7, cap.4)

O demascare mai iscusită şi mai energică a abuzurilor papale nu putea fi prezentată nici chiar de Luther, dar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a făcut ca influenţa cuvintelor lui să fie şi mai mare.

Dacă ochii adunării ar fi fost deschişi, ei ar fi văzut îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, răspândind raze de lumină în întunericul rătăcirii şi deschizând minţile şi inimile pentru primirea adevărului. Puterea adevărului şi înţelepciunii lui Dumnezeu era aceea care îi stăpânea chiar şi pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare ce urma să fie îndeplinită. Martin Luther n-a fost prezent; dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.

Dieta a numit un comitet care să pregătească o listă a abuzurilor papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care cuprindea o sută una descrieri amănunţite, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestor abuzuri. „Câte suflete creştine pierdute”, spuneau petiţionarii, „câtă dezaprobare, câte stoarceri din cauza ruşinii care înconjoară corpul creştinătăţii! Este de datoria noastră să prevenim ruina şi dezonoarea poporului nostru. Pentru motivul acesta, vă rugăm umiliţi şi cu foarte mare grabă să porunciţi o reformă generală şi să vă luaţi răspunderea pentru realizarea ei.” (Idem, b.7, cap.4)

Consiliul a cerut, acum, ca Luther să apară înaintea lui. În ciuda stăruinţelor şi ameninţărilor lui Aleander, împăratul a fost de acord în cele din urmă şi Luther a fost chemat să apară înaintea Dietei. O dată cu chemarea a fost dat şi un bilet de liberă trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Acesta a fost dus la Wittenberg de curierul care a fost însărcinat să-l aducă la Worms.

Prietenii lui Luther erau îngroziţi şi mâhniţi. Cunoscând prejudecăţile şi vrăjmăşia împotriva lui, se temeau că nici măcar biletul de liberă trecere nu va fi respectat şi au stăruit de el să nu-şi pună viaţa în primejdie. El le-a răspuns: „Papistaşii nu doresc ca eu să vin la Worms, ci condamnarea şi moartea mea. Dar aceasta nu interesează. Rugaţi-vă nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu.... Hristos îmi va da Duhul Său pentru a-i învinge pe aceşti slujitori ai rătăcirii. Îi sfidez în timpul vieţii mele şi voi triumfa asupra lor prin moartea mea. Ei se îngrămădesc la Worms pentru a mă constrânge să retractez; şi iată care va fi răspunsul meu: «Am spus mai înainte că papa era vicarul lui Hristos; acum susţin că el este vrăjmaşul Domnului nostru şi apostolul lui Satana.»” (Idem, b.7, cap.6)

Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. În afară de trimisul imperial, trei dintre cei mai hotărâţi prieteni s-au decis să-l însoţească. Melanchton dorea cu înfocare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther şi a stăruit să-l urmeze, dacă era nevoie, în temniţă sau la moarte. Dar stăruinţele lui au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, atunci nădejdea Reformei trebuia să treacă asupra tânărului său colaborator. Când s-a despărţit de Melanchton, reformatorul a spus: „Dacă nu mă întorc şi vrăjmaşii mei mă vor condamna la moarte, tu continuă să înveţi şi rămâi statornic de partea adevărului. Lucrează în locul meu.... Dacă tu vei trăi, moartea mea va avea prea puţine urmări.” (Idem, b.7, cap.7). Studenţii şi cetăţenii care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mişcaţi. O mare mulţime, formată din aceia ale căror inimi fuseseră mişcate de Evanghelie, şi-au luat rămas bun plângând. Aşa a plecat reformatorul împreună cu tovarăşii lui din Wittenberg.

În timpul călătoriei au văzut că mintea oamenilor era apăsată de presimţiri întunecate. În unele oraşe nu li s-a dat nici o onoare. Când s-au oprit seara pentru odihnă, un preot le-a mărturisit, prieteneşte, temerile lui, înfăţişând înaintea lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Solii imperiali aduceau la cunoştinţă decretul împăratului şi cereau oamenilor să aducă lucrările proscrise magistraţilor. Trimisul împăratului, temându-se pentru siguranţa lui Luther în faţa Dietei şi gândind că hotărârea lui s-ar putea clătina, l-a întrebat dacă dorea să meargă înainte. El a răspuns: „Cu toate că sunt proscris în toate oraşele, voi merge înainte”. (Idem, b.7, cap.7)

La Erfurt a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulţimile admiratoare, a trecut pe străzile pe care le cutreierase de multe ori cu traista lui de cerşetor. A vizitat chilia de la mănăstire şi şi-a amintit de luptele prin care lumina care inunda acum Germania îi luminase sufletul. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar trimisul i-a dat încuviinţarea şi călugărul care odinioară fusese salahorul mănăstirii s-a urcat la amvon.

A vorbit acelei adunări mari din cuvintele lui Hristos: „Pace vouă”. „Filozofi, doctori şi scriitori”, a spus el, „s-au străduit să-i înveţe pe oameni calea de a obţine viaţa veşnică şi n-au reuşit. Vă voi arăta astăzi calea.... Dumnezeu a ridicat dintre morţi un Om, pe Domnul Isus Hristos, ca să distrugă moartea, să nimicească păcatul şi să sigileze porţile iadului. Aceasta este lucrarea mântuirii.... Hristos a biruit! Aceasta este vestea plină de bucurie; şi noi suntem mântuiţi prin lucrarea Sa şi nu prin faptele noastre.... Domnul nostru Isus Hristos a zis: «Pace vouă, uitaţi-vă la mâinile Mele», ceea ce vrea să spună: Iată, omule! Eu şi numai Eu sunt acela care ţi-am îndepărtat păcatul şi te-am răscumpărat; iar acum tu ai pace, zice Domnul”.

El a continuat arătând că adevărata credinţă va fi manifestată printr-o viaţă sfântă. „Din moment ce Dumnezeu ne-a mântuit, să facem în aşa fel, încât faptele noastre să fie primite înaintea Lui. Eşti bogat? Administrează-ţi bunurile pentru împlinirea nevoilor săracului. Eşti sărac? Slujba ta să fie primită înaintea celui bogat. Dacă munca ta este numai pentru tine, atunci serviciul pe care tu pretinzi că îl aduci lui Dumnezeu este o minciună.” (Idem, b.7, cap.7)

Oamenii ascultau ca fermecaţi. Pâinea vieţii era frântă acelor suflete flămânde. Hristos era înălţat înaintea lor mai presus de papi, legaţi, împăraţi şi regi. Luther n-a făcut nici o aluzie la situaţia sa primejdioasă. Nu căuta să fie obiectul discuţiei şi al simpatiei. Contemplându-L pe Hristos, el s-a pierdut pe sine din vedere. El se ascunsese în spatele Omului Calvarului, căutând să-L prezinte numai pe Isus ca fiind Răscumpărătorul păcătoşilor.

Pe măsură ce reformatorul îşi continua călătoria, era privit peste tot cu un mare interes. O mulţime de oameni sinceri se îmbulzeau în jurul lui şi glasuri prietenoase îl avertizau cu privire la scopul romaniştilor. „Te vor arde”, spunea unul, „şi-ţi vor preface trupul în cenuşă, aşa cum au făcut cu Jan Huss”. Luther răspundea: „Chiar dacă ar aprinde un foc pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aş trece prin el în numele Domnului; mă voi prezenta înaintea lor; voi intra în gura balaurului şi-i voi sfărâma dinţii, mărturisindu-L pe Domnul Isus Hristos.” (Idem, b.7, cap.7)

Veştile cu privire la apropierea lui au produs la Worms o mare frământare. Prietenii săi tremurau gândindu-se la siguranţa lui; iar duşmanii se îngrijorau pentru succesul cauzei lor. Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a-l împiedica să intre în oraş. În urma uneltirilor papistaşilor, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler prieten, unde se spunea că toate neînţelegerile vor fi rezolvate prieteneşte. Prietenii au încercat să-i mărească temerile înfăţişându-i primejdiile care îl ameninţau. Dar toate eforturile au fost în zadar. Luther care era neînfricat declară: „Chiar dacă ar fi în Worms tot atâţia demoni, câte ţigle sunt pe acoperişuri, tot voi intra în el”. (Idem, b.7, cap.7)

La sosirea în Worms, foarte mulţi oameni s-au îngrămădit la porţi pentru a-i ura bun venit. O aşa mulţime nu se adunase să-l salute nici pe împărat. Animaţia era intensă, iar din mijlocul mulţimii se auzi un glas plin de jale care îi cânta un cântec de îngropăciune, ca o avertizare cu privire la soarta care-l aştepta. „Dumnezeu va fi apărătorul meu”, spuse el când coborî din trăsură.

Papistaşii nu crezuseră că Luther se va aventura să apară la Worms; de aceea, la sosirea lui i-a cuprins consternarea. Îndată, împăratul i-a convocat pe membrii consiliului pentru a se consfătui ce cale trebuie urmată. Unul dintre episcopi, un papistaş fanatic, a spus: „Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea voastră imperială să scape cât mai curând de acest om. Sigismund nu l-a condamnat la moarte pe Jan Huss? Noi nu suntem obligaţi să dăm şi nici să menţinem biletul de liberă trecere al unui eretic”. „Nu, a răspuns împăratul, noi trebuie să ne ţinem făgăduinţa”. (Idem, b.7, cap.8). De aceea s-a hotărât ca reformatorul să fie ascultat.

Tot oraşul era curios să-l vadă pe acest om deosebit şi o mulţime de vizitatori au umplut repede curtea. Luther abia îşi revenise din suferinţa recentă; era obosit de călătoria care-i consumase două săptămâni; trebuia să se pregătească pentru a face faţă evenimentelor importante din ziua următoare şi de aceea avea nevoie de linişte şi odihnă. Dar dorinţa de a-l vedea era atât de mare, încât s-a bucurat doar de câteva ceasuri de odihnă, când nobili, cavaleri, preoţi şi cetăţeni s-au adunat dornici în jurul lui. Printre aceştia erau mulţi dintre nobilii care ceruseră cu mult curaj împăratului o reformă a abuzurilor preoţilor şi care, spunea Luther, „se hrăniseră cu toţii din Evanghelia mea”. (Martyn p. 393). Vrăjmaşi şi prieteni, deopotrivă, veneau să-l vadă pe călugărul neînfricat; dar el îi primea cu un calm neabătut, răspunzând tuturor cu demnitate şi înţelepciune. Înfăţişarea îi era hotărâtă şi curajoasă. Faţa lui palidă şi slabă, având urme de oboseală şi de suferinţă, avea o expresie plină de bunătate şi chiar de bucurie. Solemnitatea şi seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi dădeau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmaşii lui. Atât prietenii, cât şi duşmanii erau plini de uimire. Unii erau convinşi că îl însoţea o putere divină; alţii declarau ca şi fariseii despre Hristos: „Are drac”.

A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un slujbaş imperial a fost însărcinat să-l conducă în sala de adunare; dar cu mare greutate a ajuns acolo. Toate intrările erau înţesate de spectatori, dornici să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorităţii papei.

Când era gata să intre în faţa judecătorilor, un general bătrân, un erou a numeroase bătălii, i-a spus cu bunătate: „Sărmane călugăr, sărmane călugăr, eşti gata să iei o poziţie mai nobilă decât am luat eu sau alţi căpitani în cele mai sângeroase bătălii ale noastre. Dacă însă cauza ta este dreaptă şi eşti sigur de ea, mergi înainte în numele Domnului şi nu-ţi fie frică de nimic. Dumnezeu nu te va părăsi.” (D’Aubigne, b.7, cap.8)

În cele din urmă, Luther se afla înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron. El era înconjurat de personalităţile cele mai ilustre din împărăţie. Niciodată nu mai stătuse vreun om în faţa unei adunări mai impunătoare ca aceea în faţa căreia trebuia să răspundă Martin Luther de credinţa lui. „Această înfăţişare era deja un semnal al biruinţei asupra papalităţii. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care prin însăşi această acţiune se situa mai presus de papa. Papa îl pusese sub interdicţie şi-l exclusese din orice societate omenească şi, cu toate acestea, fusese chemat într-un ton plin de respect şi primit înaintea celei mai Auguste adunării din lume. Papa îl condamnase la tăcere veşnică şi acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenţi, adunaţi din cele mai îndepărtate părţi ale creştinătăţii. O revoluţie uriaşă s-a produs în felul acesta datorită concursului lui Luther. Roma se cobora de pe tron şi glasul unui călugăr a fost acela care a provocat această umilire.” (Idem, b.7, cap.8)

În faţa acelei adunări puternice şi pline de demnitate, reformatorul, un om cu origine umilă, părea îngrozit şi încurcat. Mai mulţi prinţi, observându-i emoţia, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a şoptit: „Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”. Altul i-a spus: „Când veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi împăraţilor pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce va trebui să spuneţi”. În felul acesta, cuvintele lui Hristos erau aduse de oamenii mari ai lumii ca să-l întărească pe slujitorul Lui în ceasul încercării.

Luther a fost condus chiar în faţa tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înţesată de oameni. Apoi, un slujitor imperial s-a ridicat şi, arătând către o colecţie de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaşte ca fiind ale lui şi dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Titlurile cărţilor fiind citite, Luther a răspuns că în ceea ce priveşte prima întrebare recunoaşte cărţile ca fiind ale lui. „În ceea ce priveşte a doua întrebare”, răspunse el, „văzând că este o problemă care priveşte credinţa şi mântuirea sufletelor şi în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai preţioasă din cer şi de pe pământ, aş proceda fără prevedere dacă aş răspunde fără să mai gândesc. Aş putea afirma mai puţin decât o cere împrejurarea sau mai mult decât cere adevărul şi să păcătuiesc în felul acesta împotriva Cuvântului lui Hristos: «De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri» (Matei 10, 33). Pentru motivul acesta rog maiestatea voastră imperială, cu toată umilinţa, să-mi dea timp ca să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.” (D’Aubigne, b.7, cap.8)

Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înţelepciune. Procedeul lui a convins adunarea că n-a lucrat din pasiune sau din impuls. Această calmitate şi stăpânire de sine, neaşteptată de la acela care se dovedise îndrăzneţ şi intransigent, s-au adăugat puterii lui şi l-a făcut în stare după aceea să răspundă cu o prevedere, o hotărâre, o înţelepciune şi o demnitate care i-au surprins şi i-au dezamăgit pe adversarii lui, mustrând obrăznicia şi mândria lor.

A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. La un moment dat şi-a pierdut curajul, când şi-a dat seama de forţele care se uniseră împotriva adevărului. Credinţa i-a slăbit; groaza şi tremuratul l-au cuprins şi dezgustul l-a copleşit. Primejdiile se înmulţeau; duşmanii păreau gata să câştige biruinţa, iar puterile întunericului erau pe punctul de a învinge. Norii se adunau în jurul lui şi păreau să-l despartă de Dumnezeu. Dorea asigurarea că Domnul oştirilor va fi cu el. În groaza sufletului său s-a aruncat cu faţa la pământ şi a lăsat să se audă acele strigăte sfâşietoare de inimă, pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate înţelege pe deplin.

„O, Dumnezeule atotputernic şi veşnic”, se rugă el, „cât de teribilă este lumea aceasta; iată, îşi deschide gura să mă înghită, iar eu am o atât de slabă încredere în Tine.... Dacă ar fi să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-ar sfârşi.... Ceasul meu din urmă a venit, condamnarea mea a fost pronunţată.... O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva înţelepciunii lumii. Fă aceasta.... Numai Tu ... căci nu este lucrarea mea, ci a Ta ... Eu nu am nimic a face aici, nimic pentru care să mă lupt cu aceşti mai mari ai lumii... Dar cauza este a Ta... şi este o cauză dreaptă şi veşnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios şi neschimbător, nu-mi pun încrederea în nici un om... Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om este zadarnic. Tu m-ai ales pentru această lucrare... Stai lângă mine pentru numele Preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, care este apărătorul meu, scutul şi turnul meu cel tare.” (Idem, b.7, cap.8)

Providenţa atotînţeleaptă i-a îngăduit lui Luther să-şi dea seama de pericolul în care se găsea, ca să nu se încreadă în puterea lui şi să se avânte cu îngâmfare în primejdie. Dar nu teama de suferinţele personale, teama de chin sau de moartea care părea că va avea loc în scurtă vreme, era aceea care-l copleşea de groază. Ajunsese în mijlocul crizei şi-şi simţea nevrednicia de a o întâmpina. Prin slăbiciunea lui, cauza adevărului ar fi putut suferi pierderi. Nu pentru propria siguranţă, ci pentru triumful Evangheliei s-a luptat Luther cu Dumnezeu. Groaza şi lupta sufletului său erau ca ale lui Iacov în lupta din acea noapte, lângă pârâul singuratic. Ca şi Iacov, el s-a luptat cu Dumnezeu şi a biruit. În neajutorarea sa cruntă, credinţa lui s-a prins de Hristos, Eliberatorul cel puternic. A fost întărit cu asigurarea că nu va fi singur înaintea Consiliului. Pacea s-a reîntors în sufletul lui şi s-a bucurat pentru că i s-a îngăduit să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea conducătorilor popoarelor.

Cu o nestrămutată încredere în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i stătea în faţă. A meditat la răspunsul său, a examinat pasajele din scrierile lui şi a scos din Scripturi dovezi potrivite pentru a-şi susţine poziţia. Apoi, punându-şi mâna stângă pe Volumul sacru care era deschis înaintea lui, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat „să rămână credincios Evangheliei şi să-şi mărturisească cu sinceritate credinţa chiar dacă va trebui să sigileze mărturia cu sângele său”. (Idem, b.7, cap.8)

Când a fost condus din nou în Dietă, faţa sa nu purta nici o urmă de teamă sau de încurcătură. Liniştit şi paşnic, dar în acelaşi timp curajos şi nobil, a stat ca martor al lui Dumnezeu înaintea mai marilor pământului. Slujbaşul imperial l-a întrebat care îi era hotărârea, dacă dorea sau nu să-şi retracteze învăţăturile. Luther a răspuns pe un ton umil şi supus, fără violenţă sau patimă; comportamentul i-a fost respectuos şi modest, arătând o încredere şi o bucurie care au surprins întreaga adunare.

„Prea luminate împărat, iluştri prinţi şi stimaţi domni”, a început Luther, „stau înaintea voastră astăzi, în conformitate cu porunca ce mi-a fost dată ieri şi, prin harul lui Dumnezeu, conjur pe maiestatea voastră şi înălţimile voastre Auguste de a asculta cu îngăduinţă la apărarea unei cauze care sunt sigur că este dreaptă şi adevărată. Dacă din neştiinţă aş călca obiceiurile şi bunele maniere ale curţilor, vă rog să mă iertaţi; căci n-am fost crescut în palatele regilor, ci în chiliile mănăstirii.” (Idem, b.7, cap.8)

Apoi, intrând în subiect, a declarat că lucrările publicate nu aveau toate acelaşi caracter. În unele el tratase despre credinţă şi despre faptele bune, pe care chiar duşmanii le declaraseră nu numai neprimejdioase, dar chiar folositoare. A le retracta ar fi însemnat să condamne adevărurile pe care în genere toţi le admiteau. A doua categorie consta în scrieri care expuneau corupţiile şi abuzurile papalităţii. A retrage aceste lucrări ar fi însemnat întărirea tiraniei Romei şi deschiderea unei uşi mai largi pentru multe şi mari fărădelegi. În a treia categorie din aceste cărţi, atacase persoanele care apăraseră relele existente. Cu privire la acestea mărturisea sincer că fusese mai aspru decât se cuvenea. N-a pretins că este fără greşeală; dar nu putea retrage nici aceste cărţi, căci pe această cale i-ar fi încurajat pe duşmanii adevărului şi aceştia ar fi folosit ocazia de a zdrobi cu multă cruzime poporul lui Dumnezeu.

„Dar eu sunt doar un om şi nu Dumnezeu”, a continuat el, „mă voi apăra de aceea ca şi Hristos: dacă am vorbit rău, arată-mi răul.... Prin harul lui Dumnezeu, vă conjur, prea luminate împărate, pe voi, iluştri prinţi şi toţi oamenii de orice rang, să-mi dovediţi din scrierile proorocilor şi ale apostolilor că m-am rătăcit. De îndată ce voi fi convins de lucrul acesta, voi retracta orice greşeală şi voi fi cel dintâi care voi lepăda cărţile mele şi le voi arunca în foc”.

„Ceea ce am spus acum arată clar, nădăjduiesc, că am cântărit cu grijă şi am ţinut seama de primejdiile la care mă expun; departe de a fi înspăimântat, mă bucur să văd că Evanghelia este acum, ca şi în vremurile de mai înainte, o cauză de tulburare şi discordie. Acesta este caracterul, aceasta este soarta Cuvântului lui Dumnezeu. «N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia», a spus Isus Hristos. Dumnezeu este minunat şi înfricoşat în sfaturile Sale; feriţi-vă ca nu cumva, sub motivul că stingeţi certurile, să prigoniţi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi să atrageţi asupra voastră un potop înfricoşat de primejdii de neînvins, de dezastre imediate şi de pustiire veşnică.... Aş putea cita multe exemple din descoperirile lui Dumnezeu. Aş putea vorbi despre faraoni, despre împăraţii Babilonului şi aceia ai lui Israel, ale căror lucrări n-au contribuit niciodată mai cu efect la propria distrugere decât atunci când au căutat prin consfătuiri, în aparenţă foarte înţelepte, să-şi întărească stăpânirea. Dumnezeu mută munţii din loc şi ei nu ştiu lucrul acesta.” (Idem, b.7, cap.8)

Luther vorbise în limba germană; i s-a cerut apoi să repete aceleaşi cuvinte în limba latină. Deşi era obosit din cauza eforturilor anterioare, nu s-a plâns şi a rostit iarăşi cuvântarea cu aceeaşi claritate şi energie ca şi prima dată. Providenţa lui Dumnezeu l-a condus în lucrarea aceasta. Mintea multora dintre prinţi era atât de orbită de rătăcire şi de superstiţie, încât la prima rostire n-au văzut puterea raţionamentului lui Luther; dar repetarea aceasta i-a făcut în stare să înţeleagă clar punctele prezentate. Aceia care îşi închiseseră ochii cu încăpăţânare fată de lumină şi se hotărâseră să nu se lase convinşi de adevăr s-au mâniat de puterea cuvintelor lui Luther. Când şi-a terminat cuvântarea, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus cu mânie: „N-ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă.... Ţi se cere să dai un răspuns clar şi precis.... Retractezi sau nu?”

Reformatorul a răspuns: „Pentru că tu, prea luminată maiestate şi voi înalţi conducători, îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi precis, vi-l voi da şi este acesta: Nu-mi pot supune credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că de multe ori au greşit şi s-au contrazis unii cu alţii. De aceea, dacă nu sunt convins cu mărturia Scripturii sau printr-un raţionament clar, dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu-mi supun conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci e periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.” (Idem, b.7, cap.8)

Astfel a rămas acest bărbat drept pe temelia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a iluminat faţa. Măreţia şi curăţia caracterului său, pacea şi bucuria inimii au fost văzute de toţi atunci când mărturisea împotriva puterii rătăcirii şi în favoarea superiorităţii acelei credinţe care biruie lumea.

Întreaga adunare a rămas un timp uimită şi fără cuvânt. La primul răspuns, Luther vorbise pe un ton moderat, cu o ţinută respectuoasă şi supusă. Romaniştii au interpretat acest fapt ca o dovadă a slăbirii curajului. Ei au primit cererea pentru amânare mai degrabă ca o anticipare a retractării. Însuşi împăratul, observând cu un aer dispreţuitor înfăţişarea lui de călugăr, îmbrăcămintea lui modestă şi simplitatea cuvântării lui, declară: „Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine”. Dar curajul şi hotărârea pe care le-a manifestat, împreună cu puterea şi claritatea raţionamentelor lui, i-au surprins pe toţi cei prezenţi. Împăratul, plin de admiraţie, a exclamat: „Acest călugăr vorbeşte cu o inimă atât de îndrăzneaţă şi cu un curaj atât de neclintit”. Mulţi dintre prinţii germani priveau cu mândrie şi cu bucurie la acest reprezentant al naţiunii lor.

Partizanii Romei fuseseră înfrânţi; cauza lor apărea într-o lumină defavorabilă. Ei căutau să-şi menţină puterea, nu făcând apel la Scripturi, ci recurgând la ameninţări, argumentul dintotdeauna al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei îi strigă: „Dacă nu retractezi, împăratul şi statele împărăţiei se vor sfătui cu privire la măsurile pe care le vom adopta împotriva unui eretic incorigibil”.

Prietenii lui Luther, care ascultaseră cu mare bucurie nobila sa apărare, s-au cutremurat la auzul acestor cuvinte, dar însuşi reformatorul a spus liniştit: „Dumnezeu să-mi ajute, dar nu pot retracta nimic”. (Idem, b.7, cap.8)

I s-a spus să se retragă din Dietă, în timp ce prinţii urmau să se sfătuiască. Se simţea că a venit o mare criză. Refuzul lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. De aceea s-a hotărât să i se mai dea o ocazie de a retracta. Pentru ultima oară a fost adus în adunare. Din nou a fost întrebat dacă vrea să renunţe la învăţăturile lui. „Nu am alt răspuns de dat”, a spus el, „decât acela pe care l-am dat”. Era clar că nu putea fi determinat nici prin promisiuni şi nici prin ameninţări, ca să se supună ordinului Romei.

Conducătorii papali s-au mâniat pentru că puterea lor, care îi făcuse pe regi şi pe nobili să tremure, era astfel dispreţuită de un călugăr umil; ei voiau să-l facă să le simtă mânia, torturându-i viaţa. Dar Luther, înţelegând primejdia, vorbise tuturor cu demnitatea şi calmul cuvenit unui creştin. În cuvintele sale nu fusese nici mândrie, nici patimă şi nici declaraţii neadevărate. El se pierduse pe sine din vedere, precum şi pe oamenii mari care-l înconjurau, şi simţea că era în prezenţa Unuia infinit, superior papilor, prelaţilor, regilor şi împăraţilor. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther

cu o putere şi o măreţie care pentru moment i-au inspirat atât pe prieteni, cât şi pe duşmani cu teamă şi uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese de faţă în acel conciliu, impresionând inimile conducătorilor împărăţiei. Mai mulţi prinţi au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi au fost convinşi cu privire la adevăr; dar impresiile pe care şi le făcuseră n-au durat mult. Mai erau alţii care nu şi-au exprimat imediat convingerile, dar care, după ce au cercetat Scripturile, au devenit peste puţin timp susţinătorii Reformei.

Electorul Frederic aşteptase cu mare îngrijorare prezenţa lui Luther înaintea Dietei şi cu o adâncă emoţie ascultase discursul lui. Cu bucurie şi cu mândrie, el fusese martor la curajul doctorului, la statornicia şi la stăpânirea lui şi s-a hotărât să stea mai ferm în apărarea lui. El a pus în contrast părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese făcută fără valoare de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie simţită de toate popoarele şi în toate veacurile.

Când trimisul papal şi-a dat seama de efectul produs prin cuvântarea lui Luther, s-a temut mai mult decât oricând că siguranţa bisericii Romei se zdruncină, de aceea s-a hotărât să folosească toate mijloacele de care dispunea pentru a obţine nimicirea reformatorului. Cu toată elocvenţa şi amabilitatea diplomatică prin care se distingea în mod deosebit, a arătat tânărului împărat nebunia şi primejdia de a jertfi, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia şi sprijinul puternicului scaun al Romei.

Cuvintele lui n-au rămas fără efect. În ziua următoare răspunsului dat de Luther, Carol a făcut în aşa fel, încât să fie prezentat Dietei un mesaj, prin care anunţa hotărârea lui de a urma politica înaintaşilor săi, de a menţine şi de a apăra religia catolică. Pentru că Luther refuzase să renunţe la rătăcirile lui, aveau să fie luate cele mai aspre măsuri împotriva lui şi a rătăcirilor pe care le predica. „Un călugăr umil, îndemnat de propria nebunie, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a opri această lipsă de respect, voi jertfi regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul şi viaţa mea. Sunt gata să-l alung pe Augustinul Luther, interzicându-i să provoace cea mai neînsemnată dezordine printre oameni; îl voi trata pe el şi pe adepţii lui ca pe nişte eretici încăpăţânaţi, cu excomunicarea, cu interdicţia şi cu toate mijloacele destinate să-i nimicească. Îi chem pe membrii statelor să se comporte ca nişte creştini credincioşi.” (Idem, b.7, cap.9). Cu toate acestea, împăratul a declarat că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat şi că, înainte de a se lua măsuri împotriva lui, trebuie să i se îngăduie să ajungă acasă în siguranţă.

Două păreri contradictorii erau susţinute acum de către membrii Dietei. Emisarii şi reprezentanţii papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. „Rinul, spuneau ei, trebuie să primească cenuşa lui, aşa cum a primit-o şi pe aceea a lui Jan Huss acum un veac” (Idem, b.7, cap.9). Dar prinţii Germaniei, ei înşişi papistaşi şi duşmani juraţi ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări a încrederii publice, considerând-o ca fiind o pată pe onoarea naţiunii. Ei şi-au amintit de nenorocirile care urmaseră morţii lui Huss şi au declarat că nu îndrăzneau să aducă din nou asupra Germaniei şi asupra tânărului lor împărat acele rele îngrozitoare.

Carol însuşi, la această propunere mârşavă, a spus: „Chiar dacă onoarea şi credinţa ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-şi găsească refugiul în inimile prinţilor”. (Idem, b.7, cap.9). El a fost apoi îndemnat de cruzii duşmani catolici ai lui Luther să procedeze cu el aşa cum a procedat Sigismund cu Huss — lăsându-l pe mâna bisericii; dar, amintindu-şi scena în care Huss în adunare publică, ridicându-şi lanţurile, îl acuză pe monarh pentru călcarea jurământului, Carol al V-lea a declarat: „Nu doresc să roşesc ca Sigismund”. (L’enfant, vol. 1, p. 422)

Cu toate acestea, Carol respinsese în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. „Sunt ferm hotărât să urmez exemplul înaintaşilor mei”, scria monarhul. (D’Aubigne, b.7, cap.9). El s-a hotărât să nu părăsească drumul obiceiului moştenit nici chiar pentru a merge pe căile adevărului şi ale neprihănirii.

Pentru că părinţii lui fuseseră astfel, şi el dorea să susţină papalitatea, cu toate cruzimile şi corupţia ei. Luând această poziţie, el refuză să primească o altă lumină mai mare decât aceea pe care o primiseră părinţii săi şi să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.

Sunt mulţi în zilele noastre care se ţin de obiceiurile şi de tradiţiile părinţilor lor. Când Domnul le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o primească, pentru că, nefiind dată părinţilor lor, n-a fost primită de aceştia. Noi însă nu stăm pe aceeaşi poziţie pe care au stat şi părinţii noştri; ca urmare, atât datoriile, cât şi răspunderile noastre nu sunt aceleaşi cu ale lor. Noi nu vom fi aprobaţi de Dumnezeu dacă privim la exemplul părinţilor noştri pentru a ne stabili datoria, în loc de a cerceta cuvântul adevărului pentru noi înşine. Răspunderea noastră este mai mare decât a fost aceea a înaintaşilor noştri. Noi suntem răspunzători pentru lumina pe care ei au primit-o şi care ne-a fost dată ca moştenire, dar mai suntem răspunzători şi pentru acea lumină mai mare care străluceşte peste noi din Cuvântul lui Dumnezeu.

Hristos spunea iudeilor necredincioşi: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor”. (Ioan 15, 22). Aceeaşi putere divină vorbise şi prin Luther împăratului şi prinţilor germani. Şi pe măsură ce lumina se revărsa din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său stăruia pentru ultima oară pe lângă mulţi din adunarea aceea. Aşa cum Pilat, cu secole mai înainte, a îngăduit mândriei şi popularităţii să-i închidă inima faţă de Mântuitorul lumii, aşa cum Felix l-a trimis tremurând pe solul adevărului: „De astă dată du-te; când voi avea timp te voi chema”, aşa cum Agripa cel mândru a mărturisit: „Curând mai vrei tu să mă faci creştin” (Faptele Apostolilor 24, 25; 26, 28), şi totuşi au întors spatele soliei trimise de cer — tot aşa Carol al V-lea, supunându-se poruncilor mândriei şi intereselor lumeşti, a hotărât să respingă lumina adevărului.

Zvonurile cu privire la uneltirile împotriva lui Luther erau larg răspândite, producând o mare frământare în oraş.

Reformatorul câştigase mulţi prieteni care, cunoscând cruzimea trădătoare a Romei faţă de toţi aceia care îndrăznesc să denunţe corupţiile ei, au hotărât că el nu trebuie să fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puţini au fost aceia care au denunţat mesajul regal ca fiind o supunere din slăbiciune faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Pe uşile caselor şi în pieţele publice erau aşezate pancarte, unele condamnându-l, iar altele apărându-l pe Luther. Pe una din acestea erau scrise numai cuvintele pline de înţeles ale înţeleptului: „Vai de tine ţară, al cărei împărat este un copil”. (Ecles. 10,16). Entuziasmul poporului în favoarea lui Luther în toată Germania a convins atât pe împărat, cât şi Dieta că orice nedreptate dovedită faţă de el ar fi putut primejdui pacea imperiului şi chiar stabilitatea tronului.

Frederic de Saxonia păstra o rezervă bine studiată, ascunzându-şi cu grijă adevăratele lui sentimente faţă de reformator, în timp ce îl păzea cu o vigilenţă neobosită, veghind la toate mişcările lui şi ale duşmanilor săi. Dar erau mulţi care nu făcuseră nici o încercare de a-şi ascunde simpatia faţă de Luther. Era vizitat de prinţi, conţi, baroni şi de alte persoane deosebite, atât laici, cât şi preoţi. „Cămăruţa doctorului”, scria Spalatin, „nu putea cuprinde pe toţi vizitatorii care soseau.” (Martyn, vol. 1, p. 404). Oamenii priveau la el ca şi când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar şi aceia care nu credeau în învăţăturile lui nu puteau decât să admire acea integritate distinsă care l-a făcut să se expună morţii decât să-şi calce pe conştiinţă.

Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a obţine consimţământul lui Luther de a face un compromis cu Roma. Nobili şi prinţi i-au spus că, dacă va continua să pună judecata proprie împotriva aceleia a bisericii şi a conciliilor, urma să fie în curând alungat din imperiu şi nu va avea nici o apărare. La acest apel Luther a răspuns: „Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără pierderi.... De ce atunci să mă despartă frica sau primejdia de arestare, de Domnul şi de acel Cuvânt divin care singur este adevărul? Nu; vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele şi viaţa.” (D’Aubigne, b.7, cap.10)

A fost din nou somat să se supună judecăţii împăratului, dar nici atunci nu avea de ce să se teamă. „Consimt”, a răspuns el, „din toată inima mea ca împăratul, prinţii şi chiar cel mai neînsemnat creştin să cerceteze şi să judece lucrările mele; dar cu o condiţie, şi anume aceea de a lua Cuvântul lui Dumnezeu ca măsură. Oamenii nu au altceva de făcut decât să-l asculte. Nu-mi siliţi conştiinţa, care este legată şi înlănţuită de Sfintele Scripturi.” (Idem, b.7, cap.10)

La un alt apel, el a răspuns: „Consimt să renunţ la biletul meu de liberă trecere. Îmi aşez persoana şi viaţa în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu niciodată!” (Idem, b.7, cap.10). S-a declarat de acord de a se supune hotărârii unui conciliu general, dar numai punând condiţia ca acelui conciliu să i se ceară să hotărască după Scripturi. „În ceea ce priveşte credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu”, adăuga el, „orice creştin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca şi papa, chiar dacă este susţinut de milioane de concilii.” (Martyn vol. 1, p. 410). Atât prietenii, cât şi duşmanii s-au convins până la urmă că orice străduinţă pentru împăcare ar fi fără folos.

Dacă reformatorul ar fi cedat doar într-un singur punct, Satana şi oştile lui ar fi câştigat biruinţa. Dar hotărârea lui nestrămutată a constituit mijlocul de eliberare al bisericii şi începutul unei ere noi şi mai bune. Influenţa acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze independent în probleme de religie, urma să afecteze biserica şi lumea nu numai în vremea sa, ci în toate generaţiile viitoare. Statornicia şi credincioşia lui trebuiau să-i întărească pe toţi aceia care până la încheierea timpului urmau să treacă printr-o experienţă asemănătoare. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de orice conciliu al oamenilor, mai presus de marea putere a lui Satana.

Lui Luther i s-a poruncit prin autoritatea împăratului să se întoarcă acasă, dar ştia că acest anunţ va fi repede urmat de condamnarea lui. Deşi nori ameninţători îi umbreau orizontul, totuşi, atunci când a plecat din Worms, inima i s-a umplut de bucurie şi proslăvire. „Satana însuşi”, spunea el, „a păzit citadela papei; dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască că Domnul este mai tare decât el.” (D’Aubigne, b.7, cap.11)

După plecare, dorind ca hotărârea lui să nu fie considerată în mod greşit ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. „Dumnezeu, care este cercetătorul inimilor, îmi este martor”, spunea el, „că sunt gata cu toată sinceritatea să ascult de maiestatea voastră, în onoare sau în dezonoare, în viaţă sau în moarte, cu nici o excepţie în afară de aceea a Cuvântului lui Dumnezeu prin care trăieşte omul. În toate problemele vieţii acesteia, credincioşia mea va fi nezdruncinată, căci a pierde sau a câştiga aici nu are nici o valoare pentru mântuire. Dar atunci când sunt în joc interese veşnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare şi trebuie dată numai Creatorului”. (Idem, b.7, cap. 11)

Plecând de la Worms, Luther a fost înconjurat cu mai multă căldură decât la venire. Preoţi princiari îl salutau pe călugărul excomunicat, iar conducătorii civili îl cinsteau pe bărbatul pe care împăratul îl atacase în public. A fost îndemnat să predice şi, în ciuda interdicţiei imperiale, s-a urcat iarăşi la amvon. „Niciodată nu m-am angajat să înlănţui Cuvântul lui Dumnezeu”, zicea el, „şi nici n-o voi face.” (Martyn, vol. 1, p. 420)

N-a trecut multă vreme de la plecarea lui din Worms, când papistaşii au stăruit pe lângă împărat să dea un edict împotriva lui. În acest decret Luther era denunţat ca fiind „însuşi Satana în chip de om şi îmbrăcat în sutană de călugăr” (D’Aubigne, b.7, cap.11). S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să fie luate măsuri pentru a-i opri lucrarea. Tuturor le era interzis să-l găzduiască, să-i dea de mâncare sau de băut, să-l ajute şi să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular. Trebuia să fie prins oriunde s-ar fi aflat şi dat în mâna autorităţilor. Şi adepţii lui trebuiau să fie întemniţaţi, iar bunurile lor confiscate. Scrierile lui trebuiau să fie distruse şi, în cele din urmă, toţi aceia care îndrăzneau să lucreze contrar prevederilor acestui decret cădeau sub condamnarea lui.

Electorul de Saxonia şi prinţii cei mai binevoitori faţă de Luther au plecat din Worms la scurtă vreme după plecarea lui, iar decretul împăratului a primit confirmarea din partea Dietei. Acum romaniştii jubilau. Ei socoteau soarta reformatorului sigilată.

Dar Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui, în acest ceas de primejdie. Un ochi veghetor urmărise mişcările lui Luther şi o inimă nobilă şi cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se va mulţumi cu nimic mai puţin decât cu moartea lui; numai ascunzându-l putea fi scăpat din gura leului. Dumnezeu a dat înţelepciune lui Frederic de Saxonia să facă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Prin colaborarea unor prieteni devotaţi planul electorului a fost adus la îndeplinire, iar Luther a fost ascuns atât de prieteni, cât şi de duşmani. Pe drumul de întoarcere spre casă a fost răpit, despărţit de însoţitori şi dus în grabă prin pădure la castelul din Wartburg, o cetăţuie izolată în munţi. Atât răpirea, cât şi ascunderea lui au fost învăluite într-o taină atât de mare, încât nici Frederic n-a ştiut multă vreme unde fusese ascuns. Această neştiinţă n-a fost fără plan; atâta vreme cât electorul nu ştia nimic despre locul unde era Luther, nu putea descoperi nimic. Era mulţumit că reformatorul se află în siguranţă şi aceasta îi era de ajuns.

Primăvara, vara şi toamna au trecut şi a venit din nou iarna, iar Luther rămânea tot prizonier. Aleander împreună cu partizanii săi tresăltau, crezând că lumina Evangheliei se va stinge. Dar în loc de aceasta, reformatorul îşi umplea candela din rezervorul adevărului şi lumina lui urma să lumineze cu o strălucire şi mai puternică.

În siguranţa ospitalieră de la Wartburg, Luther s-a bucurat pentru o vreme de odihnă, după focul şi tumultul luptei. Dar n-a putut suporta multă vreme odihna şi liniştea. Obişnuit cu o viaţă de intensă activitate şi de luptă aprigă, nu putea să rămână inactiv. În acele zile solitare, i-a revenit în minte starea bisericii şi atunci strigă cu disperare: „Vai! Nu există nici unul în aceste zile din urmă ale mâniei Sale, care să stea ca un zid înaintea Domnului şi să-l salveze pe Israel!” (Idem, b.9, cap.2). Gândurile lui se întorceau iarăşi la sine şi se temea să nu fie acuzat de laşitate, retrăgându-se din luptă. Se învinuia pentru delăsare şi comoditate. În acelaşi timp, îndeplinea zilnic lucrări mai mari decât părea posibil să îndeplinească un om. Pana sa nu trândăvea. În timp ce duşmanii lui se felicitau că fusese adus la tăcere, erau uimiţi şi încurcaţi de dovada palpabilă că el era încă activ. „O oaste” de broşuri ieşite de sub pana lui circulau în toată Germania. El a mai făcut aici un serviciu foarte important pentru concetăţenii lui, traducând Noul Testament în limba germană. De pe Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să vestească Evanghelia şi să mustre păcatele şi rătăcirile timpului său.

Dar Dumnezeu l-a retras pe slujitorul Său din arena vieţii publice nu numai pentru a-l feri de mâna duşmanilor sau pentru a-i asigura un timp de linişte în vederea acestor lucrări importante. Trebuiau realizate lucrări şi mai preţioase decât acestea. În singurătatea şi obscuritatea acestei ascunzători din munţi, Luther a fost lipsit de sprijinul omenesc şi îndepărtat de lauda lumii. A fost în felul acesta salvat de mândrie şi de încredere în sine, care adesea sunt provocate de succes. Prin suferinţă şi umilire, a fost pregătit din nou să urce în deplină siguranţă pe culmile ameţitoare pe care fusese adesea înălţat.

Când oamenii se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, sunt înclinaţi să-i preamărească pe aceia pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a rupe lanţurile rătăcirii şi superstiţiei. Satana caută să îndepărteze gândurile şi afecţiunile oamenilor de la Dumnezeu şi să le îndrepte asupra instrumentelor omeneşti; el îi conduce să onoreze mai degrabă instrumentul şi să treacă cu vederea mâna care dirijează toate evenimentele Providenţei. Prea adesea conducătorii religioşi, care sunt lăudaţi şi respectaţi în felul acesta, pierd din vedere dependenţa lor de Dumnezeu şi sunt amăgiţi să se încreadă în ei înşişi. Ca urmare, ei caută să stăpânească mintea şi conştiinţa acelor oameni care sunt dispuşi să privească la ei pentru călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea reformei este adesea întârziată din cauza acestui spirit îngăduit de către susţinătorii ei. Dumnezeu dorea să ferească de această primejdie cauza Reformei. El dorea ca lucrarea să primească nu amprenta omului, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ochii oamenilor fuseseră îndreptaţi asupra lui Luther ca fiind exponentul adevărului; el a fost ascuns pentru ca ochii să fie îndreptaţi spre Autorul veşnic al adevărului.