întoarcere

Două drumuri

“Intraţi pe poarta cea strâmtă; căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzanie, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea; dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află."

Cele două drumuri menţionate duc în direcţii opuse; unul este îngust şi denivelat, celălalt este mai larg şi mai neted, dar sfârşeşte la pierzanie. Cei care merg pe aceste două drumuri sunt în raport de opoziţie în caracter, îmbrăcăminte şi convorbire. Cei de pe drumul îngust sunt serioşi şi sinceri, dar totuşi veseli. Omul durerilor a deschis calea pentru ei, şi a mers pe ea chiar El. Îi văd paşii şi sunt mângâiaţi. Pe măsură ce merg, ei vorbesc despre bucuria şi fericirea ce îi aşteaptă la sfărşitul călătoriei lor.

Cei de pe calea întinsă sunt ocupaţi cu gânduri de plăceri lumeşti. De bună voie se complac în ilaritate şi desfătare, nedând vreun gând cu privire la sfârşitul călătoriei lor.

Pe drumul morţii toţi pot merge, cu lumescul lor, egoismul lor, mândria lor, cu neonestitate şi înjosire morală. Este loc pentru toate opiniile şi doctrinele omului, spaţiu să-şi urmeze înclinaţiile sale, să facă orice iubirea de sine poate dicta. În scopul de a merge pe calea ce duce la pierzanie, nu este nevoie de căutarea drumului; căci poarta este largă, iar calea este întinsă, iar picioarele se avântă firesc la calea care sfârşeşte la moarte.

Dar calea vieţii este îngustă, iar intrarea dreaptă. Dacă te agăţi de orice păcat chinuitor, vei găsi poarta prea îngustă pentru tine ca să intri. Propriile tale căi, propria ta voinţă, obiceiurile tale greşite şi practicile care nu sunt în armonie cu Hristos, trebuie abandonate dacă doreşti să urmezi calea Domnului. Cel care doreşte să-L urmeze pe Hristos nu poate urma opiniile lumii sau să corespundă standardului lumii. Calea cerului este prea îngustă ca rangul şi bogăţia să meargă împreună în pompă, prea îngustă pentru planul ambiţiilor egocentrice, prea abrupt şi denivelat pentru iubitorii de uşor pentru a-l urca. Trudă, răbdare, sacrificiu de sine, ocară, sărăcie, contradicţia păcătoşilor împotriva Lui, a fost partea lui Hristos, şi trebuie să fie şi partea noastră, dacă vom intra vreodată în Paradisul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, nu trebuie să conchidem că drumul ascendent este greu, iar drumul descendent, calea uşoară. Pe tot parcursul drumului care duce la moarte sunt dureri şi sancţiuni, există tristeţi şi dezamăgiri, sunt avertismente să nu se meargă mai departe. Iubirea lui Dumnezeu a făcut-o grea pentru nepăsători şi încăpăţânaţi ca să se distrugă. Este adevărat că drumul lui Satana este făcut să apară atractiv, dar totul este o înşelăciune; pe calea răului sunt remuşcări amare şi griji istovitoare. Am putea crede că este plăcut să urmăm mândria şi ambiţia lumească; dar sfârşitul este durere şi suferinţă. Planurile egoiste pot prezenta promisiuni măgulitoare şi pot oferi nădejde de bucurie, dar vom constata că fericirea noastră este otrăvită şi viaţa noastră înveninată de speranţe axate pe sine. Pe drumul descendent poarta poate fi decorată cu flori, dar spini sunt în cale. Lumina speranţei care străluceşte de la intrarea sa se estompează în întunericul disperării; şi sufletul care urmează această cale coboară în umbrele nopţii fără sfârşit.

Calea spre cer este îngustă, dar nimeni nu trebuie să eşueze să o găsească. A fost marcată clar de mâna Tatălui. Niciun păcătos tremurând nu trebuie să eşueze să meargă în lumina pură şi sfântă. Deşi traiectoria ascendentă este uneori dificilă şi de multe ori obositoare, deşi creştinul poate va trebui să îndure trudă şi conflict, totuşi el trebuie să meargă mai departe cu veselie, încrezându-se ca un copil mic în iubirea călăuzitoare a Lui “care păzeşte picioarele sfinţilor Săi”, ştiind că drumul pe care merge îl va duce la sfârşit la casele pe care Hristos s-a dus să le pregătească pentru cei care Îl iubesc. “Calea celor neprihăniţi este ca lumina zorilor, care străluceşte mai mult şi mai mult până la ziua perfectă.”